– 21 mai 2025 –
– 22 mai 2025 –
Ziua beagle-ului dispărut și a gardurilor spirituale
– 23 mai 2025 –
Ziua în care traseul ne-a pus la încercare, dar n-a reușit să ne învingă
Din jurnalul unei călătorii, de la Mediterana la Atlantic.
Am pornit din Gruissan cu gândul că unirea a două ape – Mediterana și Atlanticul – e și un fel de a împăca în noi lumi care nu se întâlnesc prea des: graba și răbdarea, așteptarea și mersul mai departe. De-atunci, fiecare zi ne spune o poveste: unele blânde, altele înnodate în colțuri neprevăzute. Ziua asta a fost una cu noduri. Dar nodurile, uneori, țin drumul mai bine.
Dimineața a început în Saint-André de Roquelongue, cu o fotografie de grup lângă gazda noastră – o femeie cu ochi limpezi și gesturi care n-aveau nevoie de explicații. Ne-a urat drum bun fără prea multe vorbe și, tocmai de-aceea, am simțit că binecuvântarea ei ne va însoți. Cu pașii încă ușori, am plecat spre Fabrezan și Fluore, crezând – frumos și naiv – că acolo unde mergem vom găsi și unde să rămânem.
Dar ziua s-a răsucit în altă direcție. Lipsa unei cazări ne-a forțat să ieșim de pe traseu, de la Fabrezan către Lézignan-Corbières. De aici, a trebuit să luăm trenul, o stație, până la Carcassonne — nu ca să scurtăm, ci ca să nu fim dați la o parte de pe drumul nostru. Așa am înțeles că, uneori, rezistența nu îmbracă o imagine eroică, ci doar una tăcută: refuzul de a renunța.
Lângă catedrala Notre-Dame l’Addaie, din Carcassonne, câteva doamne ne-au invitat la o degustare de vin. Erau din familia Guillermo, din Couffoulens, un peisaj cu vii și dealuri care pare să fi învățat demult ce înseamnă tihna. Și pentru că vinurile erau excelente, iar prețul de nerefuzat, am luat două sticle: „Cerf-moi” — un joc de cuvinte între cerb și chemare – și „Syrahre” – reverie într-o sticlă. Gustul lor, o îmbrățișare de recunoștință și prietenie, ne-a însoțit ca două mângâieri turnate în promisiuni. Sticlele cumpărate au devenit promisiuni lichide că ziua nu este pierdută.
Și uite așa, chiar dacă în naivitatea noastră frumoasă am crezut că prietenia și curajul țin loc de rezervări, Franța profundă ne-a învățat altceva: că, uneori, ca să rămâi pe drum, trebuie să-l ocolești.
Am străbătut peste 30 de kilometri – dacă punem la socoteală și rătăcirea prin Carcassonne, în căutarea locului de cazare. Pe internet se spunea că este „superb”, iar prețul imbatabil: doar 60 de euro pentru trei locuri. Când am ajuns, n-aveam codul de acces. Cutia cu cheia părea o metaforă închisă: o ușă spre odihnă pe care n-o puteam deschide. Dar, până la urmă, cu efort și câteva telefoane, cifrul a venit ca o rază de lumină într-o cameră întunecată, iar ușa s-a deschis, dezvăluindu-ne adăpostul pentru noapte: trei paturi, o minibucătărie, o mașină de spălat care părea o promisiune de normalitate.
Seara, am împărțit o masă simplă: fleică de carne, apă, pateu pentru dimineață. Și roșiile lui Vasile – pentru că nu-i lipsesc niciodată – scoase din rucsac cu o gravitate blândă, ca un dar. În felul în care ni le-a întins, fără cuvinte, a fost mai multă alinare decât în orice consolare spusă cu voce tare.
Pe parcursul celor 30 km, străbătuți cu rucsacul în spate, prietenii mei – Vasile și Costel – au fost alături nu doar prin pas, ci prin liniște. Tăcerea lor a spus: suntem aici. Și a fost suficient. Într-o zi în care traseul s-a retras de sub picioare, am descoperit că legătura dintre oameni nu se măsoară în distanță, ci în felul în care împart o roșie, o glumă, o ezitare.
Carcassonne e un oraș de poveste, cu ziduri ce par smulse dintr-un vis medieval. Cetatea veche, ridicată peste ruinele romane și fortificată de secole, a fost cândva apărată de dame și cavaleri, dar și de o legendă: că sub turnurile ei veghează o inimă care bate doar când orașul e în pericol. Astăzi, zidurile mi-au vorbit altfel. Mi-au spus că cetatea nu e un loc, ci o hotărâre. E încăpățânarea de a merge mai departe, chiar și când nu mai știi încotro. Apărarea noastră nu stă în bastioane de piatră, ci în pașii pe care alegem să-i facem, unul după altul, împotriva oboselii, a îndoielii, a renunțării.
A fost o zi grea, dar vie. Și poate tocmai de aceea, adevărată. Iar călătoria noastră – de la Mediterană la Atlantic – nu e despre geografie. E despre felul în care învățăm, în fiecare zi, să fim cu adevărat prezenți. În locuri, în povești, în tăceri.
