Per pedes, cu vânt în coastă

– 20 mai 2025 –

Toulouse – Poarta de cărămidă roșie, care deschide Camino de Piemonte

– 21 mai 2025 –

Per pedes, cu vânt în coastă

Ora 6:30. Costel Stancu – același poet delicat în vers, dar necruțător în gest – aprinde luminile fără pic de poezie. Dacă lumina aprinsă ieri a fost brutală, cea de azi este un adevărat bombardament estetic. Ne smulge din somn cu o lipsă de delicatețe care contrastează flagrant cu sensibilitatea artistului. Ne adaptăm, fiecare după puteri și după răbdarea de a aștepta la coadă pentru baie.

Ritualul împachetării rucsacului capătă deja o logică proprie: obiectele se așează în funcție de frecvența folosirii, echipamentul – care pare că s-a înmulțit peste noapte – se înghesuie cu eforturi meticuloase, iar noi învățăm pe propria piele ce înseamnă cu adevărat „strictul necesar”.

La 7:30 coborâm la micul dejun – stil franțuzesc, desigur: croissante, unt, gem, cafea. Mie îmi place; ba chiar mă distrează cum Vasile și Costel își dau ochii peste cap, ca niște adolescenți cărora li s-a servit spanac. Dar se conformează și ei. La final, o invităm pe gazdă – aceeași doamnă elegantă, cu aer de contesă retrasă din viața publică – la o fotografie de familie. Un gest simbolic, ca un au revoir cu iz de început.

Din Toulouse luăm trenul spre Narbonne, iar peisajele își schimbă ritmul: câmpuri, dealuri, sate, autostrăzi. Din Narbonne, călătorim scurt cu un microbuz până la Gruissan Plage – locul unde începe aventura noastră per pedes apostolorum.

Gruissan – unde vântul suflă ca o sirenă de alarmă aeriană

Gruissan este un sat circular, învârtindu-se în jurul unui turn medieval, Barberousse, ce pare să păzească legătura mută dintre ape și pământ. Între lagune și canale, Marea Mediterană alternează între blândețe și furie. Iar vântul aici nu e o simplă adiere – suflă cu forța unei sirene de raid aerian, biciuind plaja și obligându-ne să ne înfigem picioarele în nisipul rece, ca să nu fim smulși din loc.

Ne oprim un moment în Gruissan pe plajă și privim spectacolul naturii, conștienți că pornim într-o călătorie în sens invers tradiției: legăm Mediterana de Atlantic, nu prin viteză, ci prin pași. Și pornim.

În Gruissan, zăbovim câteva clipe pentru a fotografia străzile și turnul, apoi lăsăm tălpile să continue povestea. Ne așteaptă 21 de kilometri până la Narbonne, prin Parcul Natural Regional Narbonnaise – o lume de piatră, viță-de-vie și parfum de pini. Terenul e accidentat, dar magnific. Viile par înfipte direct în bolovani, dar rezistă – un model de stoicism vegetal. Printre ele, și noi, încercând să ne găsim ritmul.

Pe măsură ce pașii se așează, se așterne și tăcerea. Nu din lipsă de subiecte, ci dintr-o nevoie firească de a face loc gândurilor. Drumul cerne vorbele: la început multe și vesele, apoi rare și grele, în cele din urmă tăcute – dar clare.

Drumul spre Narbonne – sub semnul pietrelor vii și al tăcerii fertile

Pinii ne însoțesc cu mirosul lor rășinos, iar vița-de-vie plantată printre pietre pare un miracol greu de cuprins – un pământ aspru care, totuși, dă viață vinului. Trecem prin zone mlăștinoase, apoi prin păduri de pini contorsionați, joși, înmiresmați a rășină caldă. Drumul urcă și coboară lin, dar vântul rămâne constant: un companion nepoliticos, care ne scutură hainele, gândurile și uneori răbdarea.

Vasile pășește senin, de parcă ar fi înconjurat de o mantie invizibilă. Îl privim ca pe un ascet ce sfidează elementele – și da, îl invidiem puțin. Tăcerea devine a patra prezență între noi, iar fiecare pas își croiește loc în propriile povești interioare. Traversăm canale vechi, podgorii și poteci ce urcă și coboară prin păduri și pustietăți verzi. Vântul, neobosit, suflă neîntrerupt, ca o forță invizibilă ce ne reamintește că suntem musafiri în mijlocul naturii.

Narbonne – gardul și lecția civismului

Ajunși la marginea orașului, ne trezim în fața unui gard de șantier. În logica drumului, îl sărim. Toți, mai puțin Costel Stancu. Se oprește. Refuză. „Eu nu încalc legea”, spune calm, dar ferm. Se întoarce și ocolește întregul perimetru. Noi îl așteptăm dincolo de gard, între jenă și admirație. Când ajunge, îi oferim o bere rece. Drept recompensă. Și respect.

Narbonne ne întâmpină cald, calm, primitor. Ne cazăm în centrul vechi, într-o clădire cu obloane albastre și scări ce scârțâie a film franțuzesc. Vizităm catedrala Saint-Just et Saint-Pasteur, ne plimbăm de-a lungul Canalului Robine, admirăm clădirile cu urme romane. Dintr-un mic magazin de cartier cumpărăm provizii: o sticlă de vin local E&L Hondrat, brânzeturi moi și pâine artizanală.

Mâncăm în tăcere. Apoi vorbim. Apoi râdem. Drumul ne-a schimbat – discret, dar sigur. Știm că ce urmează va fi greu, dar nu ne mai e teamă. Pentru că suntem deja pe drum.

Și pentru că azi, din cei 21 de kilometri anunțați, am făcut – după aplicațiile noastre – nu mai puțin de 26. Iar fiecare pas în plus a fost, fără să știm, o promisiune către ziua de mâine.