Ziua beagle-ului dispărut și a gardurilor spirituale

– 20 mai 2025 –

Toulouse – Poarta de cărămidă roșie, care deschide Camino de Piemonte

– 21 mai 2025 –

– 22 mai 2025 –

Ziua beagle-ului dispărut și a gardurilor spirituale

Suntem deja în a treia zi pe acest Camino neobișnuit – o cale de legătură între Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, între Gruissan Plage și Hendaye, un traseu ce reînvie vechile peregrinări per pedes apostolorum. Am pornit la drum din Toulouse, iar fiecare pas s-a dorit o poveste, fiecare zi – o confesiune dinspre marginea lumii, spre marginea inimii.

După o zi în care am legat Gruissanul plajă de Narbonne, oraș cu aer de moștenire imperială, astăzi am părăsit civilizația, lăsând în urmă asfaltul pentru a urca în colinele Languedocului, ca într-un urcuș spre altă vreme. Împreună cu Vasile Mircea, din Bacău, și Costel Stancu, reșițeanul nostru care nu acceptă jumătăți de măsură – mai ales când este vorba de bere –, am pășit spre Saint-André-de-Roquelongue, ghidați de drumuri viticole, ruine sacre și câteva întâlniri absurde, la granița misterului.

Ne-am desprins de Narbonne la ora opt dimineața, cu pași proaspeți și credenciale ștampilate în gotica și impunătoarea catedrală Saint-Just et Saint-Pasteur. Acolo, sub arcadele severe și liniștite, ne-am simțit mici dar hotărâți, ca niște călători trimiși de istorie să înțeleagă prezentul. Orașul – supranumit „mica Florență a Languedocului” și „fiica Romei din afara Italiei” – ne-a oferit tihnă și simțul rânduielii. În aerul lui se simte încă ecoul legiunilor, iar drumurile par să-și amintească de ce-au fost făcute.

Itinerariul ne-a dus spre Abbaye de Fontfroide – un liman al liniștii ridicat de benedictini, apoi cistercieni, într-o vale unde mușchii pietrelor poartă răbdarea secolelor. Fontfroide nu e doar un așezământ religios, ci o invitație tăcută la retragere – un fel de duh al locului, ce îți șoptește că liniștea e o formă de adevăr.

Urcând încet, am ajuns și la Château Saint-Martin de Toques, veche fortificație medievală, păzitor de drumuri și visuri. Zidurile lui, roase de vânt și timp, au rămas totuși verticale, ca un testament scris fără cuvinte: și în vremuri tulburi, trebuie să existe un bastion.

Apoi a început povestea – aceea care ne va urmări ca o umbră cu lătrat. Pe o potecă pietruită, ce tăia o proprietate privată, am fost întâmpinați de o haită de câini. Erau vreo cinci – poate șase, în funcție de curajul cu care-i numărai — paznici dezlănțuiți care s-au năpustit asupra noastră. Ne-am transformat bețele de drumeție în sulițe de frică, sperând într-o apărare demnă, chiar nobilă. În cele din urmă a apărut cuplul de stăpâni ai haitei – senini, zâmbitori, ca și cum între noi n-ar fi fost decât un schimb de replici în limbaj canin. „Își apără teritoriul”, ne-au spus. Și poate că aveau dreptate. Cine nu își apără pământul, în fața pașilor necunoscuți?

Dar un beagle, care nu era nici furios, nici speriat, părăsește mijlocul haitei și ne însoțește ca ghid. Ne-a urmat, sau mai degrabă ne-a condus, cale de câțiva kilometri. Se oprea, ne privea cu ochi mari, căutători, apoi o lua înainte, de parcă ar fi spus: „Haideți, știu pe unde mergeți”. Și-a jucat rolul cu eleganța unui personaj de roman. Costel Stancu mi-a spus că seamănă cu beagle-ul din cartea mea ,,Până la capăt”, apărut în poveste la fel de neașteptat. Rămânea să vedem dacă dispare la fel de brusc. Și ce să vezi? După câțiva kilometri, a tăiat o curbă și… a dispărut. Fără urme. Ca o metaforă. Ca un vis care nu vrea să fie explicat.

Drumul ne-a oferit și alte miracole mărunte: un covor de flori de câmp, galbene, albe, mov, scăldate în lumină ca o frescă naturală. Printre ele, niște arbuști cu aer de străjeri, din familia leguminoaselor, cu flori aurii și parfum suav – bucsăul, cum aveam să aflăm că-i spun localnicii. Păreau că ne privesc tăcuți, fără să judece, doar să vegheze.

Pe măsură ce urcam și coboram printre podgoriile din Corbières, am înțeles că drumul nu e doar fizic. Uneori urcăm prin noi înșine. Uneori cădem în câte o prăpastie interioară. Traseul ne-a cerut mușchi și diplomație: garduri improvizate, scânduri ca niște teste de răbdare și ingeniozitate. Întâi le desfaci, apoi sari, apoi le reașezi la loc, ca un ritual agricol pentru inițiați.

Aici intervine miracolul zilei: Costel Stancu, același care ieri refuzase cu demnitate să treacă peste un gard, declarând că „respectă proprietatea privată”, azi a sărit peste el cu grația unui adolescent îndrăgostit. „Gardul părea deschis… spiritual”, a spus, cu acel zâmbet al omului care învață că uneori viața se joacă de-a gardienii și călătorii.

Ne-am oprit la o cramă – nu se putea altfel – unde ne-am pierdut printre sticle și arome. Am cumpărat o sticlă de vin, fără să știm unde o vom pune. Dar Costel, același care dimineață susținea că în rucsacul lui nu mai încape niciun sandviș, a găsit brusc spațiu. Se pare că vinul nu ocupă loc. Sau ocupă alt fel de loc – în suflet, poate.

Cerul a fost o piesă de teatru: nori grei, vânt răscolitor, cu replici în limba viziunilor. Pe unele pante, pașii noștri au fost rugăciuni. Pe altele, promisiuni de echilibru. Camino nu e doar drum. E o negociere cu frica, o alegere între rătăcire și sens.

Seara, după 30 de minute de rătăciri prin Saint-André-de-Roquelongue, am găsit pensiunea „Le Cocon de Roquelongue”. A fost ca o poveste cu final fericit. O casă care ne-a primit fără întrebări, ca și cum știa că drumeții nu caută doar acoperiș, ci iertare de oboseală.

Și astfel, am încheiat o zi, cu aproximativ 26 kilometri, în care beagle-ul a fost înger, gardul – alegorie, iar vinul – un pretext pentru destăinuiri.