Când protestul devine pretext pentru ură

Cazul reținerii activistei suedeze Greta Thunberg la Londra, în baza Legii Terorismului din 2000, pentru afișarea unei pancarte în sprijinul organizației Palestine Action, ar fi putut rămâne ceea ce este, în fond: un fapt de actualitate, discutabil juridic, discutabil politic, dar perfect legitim de analizat într-o societate democratică.

Și totuși, reacțiile publice – mai ales în spațiul online – spun mult mai mult despre noi decât despre ea.

Lista comentariilor care însoțesc articolul nu este o simplă colecție de opinii critice. Este un inventar al disprețului, al patologizării, al misoginiei, al urii brute: de la „parazită” și „bagaboantă”, la „internare pe viață”, de la contestarea dreptului la opinie, la negarea umanității. În oglindă, apar și reacții opuse, la fel de excesive, în care orice gest este sanctificat, iar orice întrebare devine blasfemie.

De ce?

Nu fapta declanșează furia, ci simbolul

Greta Thunberg nu mai este, de mult, doar o persoană. Este un simbol. Iar simbolurile au această proprietate periculoasă: absorb frustrări, temeri, neputințe care nu au legătură directă cu ele. Pentru unii, ea întruchipează „Occidentul ipocrit”, „globalismul”, „elitele care ne spun ce să facem”. Pentru alții, este o icoană a conștiinței morale, un scut împotriva cinismului generalizat. În ambele cazuri, persoana dispare. Rămâne ecranul pe care fiecare își proiectează furia sau speranța.

Foto: Libertatea

De ce reacțiile sunt atât de violente?

Pentru că trăim într-un timp al tensiunii permanente. Un timp în care războaiele nu mai sunt doar pe front, ci și în mințile oamenilor. Informația circulă fără context, emoția fără filtru, iar rețelele sociale recompensează excesele, nu nuanța.

În acest climat, moderația pare suspectă. Întrebarea este percepută ca slăbiciune. Îndoiala – ca trădare. De aceea, orice gest public devine pretext pentru o luptă simbolică: „cu noi” sau „împotriva noastră”.

Când critica se transformă în dezumanizare

Este perfect legitim să critici un protest, un mesaj, o asociere politică. Nu este legitim să reduci un om la un diagnostic, real sau presupus. A invoca tulburări psihice ca argument într-o dispută publică nu este doar lipsă de etică; este un semn de regres moral.

Când nu mai discutăm idei, ci cerem „internări”, „eliminări”, „tăcere forțată”, nu mai suntem într-un conflict de opinii, ci într-o zonă periculoasă, în care libertatea de exprimare este cerută doar pentru „ai noștri”.

foto: Pro TV

Ce așteptăm, de fapt, de la astfel de manifestări?

Poate aici este întrebarea esențială. Așteptăm să ne confirme convingerile. Așteptăm să ne ofere un vinovat. Așteptăm să ne justifice furia.

Mult mai rar așteptăm să ne pună pe gânduri.

Dar poate exact asta ar trebui să facem: să ne întrebăm de ce un protest – indiferent dacă îl aprobăm sau nu – scoate la suprafață atâta ură latentă. De ce războaiele altora devin combustibil pentru violența noastră verbală. De ce nu mai știm să spunem „nu sunt de acord” fără să spunem, în același timp, „nu exiști”.

O societate se măsoară și prin felul în care urăște

Nu prin unanimă admirație, ci prin capacitatea de a gestiona conflictul fără a-l transforma în exterminare simbolică.

Poate că nu Greta Thunberg este problema reală. Poate problema este ușurința cu care renunțăm la discernământ în favoarea urii. Și poate că întrebarea corectă nu este „de ce protestează ea?”, ci „ce ne face pe noi să reacționăm astfel?”.

Pentru că, dincolo de pancarte, legi și arestări, rămâne această neliniște:  dacă nu mai știm să ne contrazicem fără să ne desființăm, ce fel de lume liberă mai apărăm, de fapt?

foto: Pro TV