Când statul strânge cureaua… altora

În comisia pentru buget-finanțe-bănci a fost votat bugetul Camera Deputaților, iar cifrele vorbesc de la sine. Cheltuielile de personal cresc cu 8%. Sporurile și indemnizațiile explodează cu 28%. Bunurile și serviciile urcă cu 29%. Deplasările – eufemistic vorbind, „reprezentare externă” – cresc cu 25%.

În acest context, a vorbi despre „austeritate” devine un exercițiu de cinism instituțional.

Pentru populație, creșterea taxelor a însemnat prețuri mai mari, presiune pe venituri, consum frânat și un sentiment difuz de nedreptate. Pentru stat, însă, lucrurile „merg bine”. Sunt bani. Mulți. Nu pentru reforme, ci pentru menținerea unui aparat care refuză să se reformeze. Mai grav este semnalul transmis: odată crescute taxele, dispare orice motivație reală pentru eficientizare. De ce să tai cheltuieli, de ce să reduci risipa, când soluția facilă – și politicește comodă – este să iei mai mult de la contribuabili?

Tabloul este completat de un episod deloc marginal: Consiliul Economic și Social a dat aviz nefavorabil ordonanței „trenuleț”. Un aviz care exprimă poziția partenerilor sociali – sindicate, patronate, societate civilă. Cu toate acestea, ordonanța merge mai departe. Chiar azi. Neavizată. Iar în Parlamentul României va fi, foarte probabil, aprobată fără dificultăți.

Formal, totul este „legal”. Substanțial, este profund iresponsabil.

Când ignori avizele partenerilor sociali, când transformi dialogul social într-o formalitate fără efect, când ceri solidaritate de jos în sus, dar practici privilegiul de sus în jos, nu mai vorbim despre guvernare responsabilă. Vorbim despre un stat care își folosește puterea bugetară pentru a se autoproteja, nu pentru a-și îndeplini misiunea publică.

Aceasta nu este doar o problemă de cifre. Este o problemă de etică publică. De încredere. De contract social.

Creșterea taxelor a fost o greșeală tocmai pentru că a eliminat presiunea reformei. A creat iluzia că problemele structurale se pot rezolva printr-un simplu transfer de povară către cetățeni. Iar acum vedem consecința: cheltuieli mai mari, zero reforme și un discurs oficial care ne cere să „înțelegem contextul”.

Contextul este, de fapt, foarte clar. Austeritatea nu e pentru toți.

Responsabilitatea bugetară este invocată selectiv. Iar nota de plată ajunge, ca de obicei, la cei care nu votează bugete, nu își acordă sporuri și nu călătoresc „în interes de serviciu” în destinații exotice. Aceste practici trebuie sancționate public, clar și consecvent. Nu din spirit de vendetă, ci dintr-un minim respect față de societatea care finanțează statul. Un stat care uită acest lucru riscă nu doar critici, ci pierderea definitivă a credibilității.