Ce vrem să fim?

România, între sanctuarul Europei și dreptul la siguranță

Tot mai multe atacuri ale urșilor asupra oamenilor, în ultimele luni, nu mai pot fi tratate ca excepții. Tragediile din munți și de pe drumuri turistice nu sunt rodul întâmplării, ci simptomele unui dezechilibru grav și ignorat. În timp ce autoritățile întârzie să reacționeze, iar opinia publică este divizată între panică și idealism, România pare că se transformă – cu sau fără voia ei – într-un sanctuar necontrolat pentru fauna sălbatică a Europei. Întrebarea care se ridică nu mai este „de ce se întâmplă?”, ci ce alegem să facem în fața unei realități care ne costă deja vieți.

Mai multă pădure, dar și mai mulți urși

Una dintre explicațiile cel mai des vehiculate este că urșii coboară în sate pentru că „le-am distrus habitatul”. Este un mit convenabil, dar infirmat de datele oficiale. Potrivit Inventarului Forestier Național, între 1990 și prezent, suprafața pădurilor din România nu a scăzut, ci a crescut ușor, în special în zonele montane, ca urmare a regenerărilor naturale și a abandonării pășunilor. Teritoriul ocupat de ursul brun s-a extins de la aproximativ 28.000 km² în anii ’70 la peste 69.000 km² în prezent. Așadar, urșii nu au fost „goniți” din pădure, ci s-au înmulțit peste capacitatea ecologică a habitatului lor.

Studiile genetice recente arată că în România trăiesc între 10.000 și 13.000 de urși – de trei ori mai mulți decât nivelul optim estimat de specialiști. În unele zone, densitatea depășește de cinci ori limita de suportabilitate. În lipsa unui control eficient și a fricii ancestrale față de om, exemplarele tinere se apropie tot mai mult de zonele locuite, în căutare de hrană sau teritoriu. Aceasta nu este o poveste despre „foamete”, ci despre suprapopulare și abandon managerial.

România vs. restul Europei

În țările occidentale, problemele de acest tip sunt tratate cu luciditate și fermitate. Slovenia, Croația, Suedia sau Finlanda aplică anual cote clare de extracție și intervin prompt în cazurile de urși periculoși. Franța, Italia și Spania mențin populații controlate, de sub 500 de exemplare, și nu promovează în niciun fel „spectacolul ursului”.

Am mers pe jos peste 5.000 de kilometri prin pădurile vestului Europei – în Franța, Spania, Portugalia – fără să văd un singur urs, fără să întâlnesc vreun panou de avertizare, fără să aud o discuție despre riscuri. De ce? Pentru că nu există riscuri comparabile. Aceste țări au înțeles că siguranța umană are prioritate, iar conviețuirea cu un prădător trebuie strict reglementată.

În România, contrastul este frapant. Am parcurs 360 de kilometri pe jos între Putna (jud. Suceava) și Săcalul de Pădure (jud. Mureș), împreună cu alți trei colegi. Am văzut nenumărate urme de urs. În Bistrița, un urs care atacase o turmă ne-a tăiat calea, gonit de ciobani cu buciume. Am trecut pe lângă zeci de pancarte de avertizare, într-un sentiment constant de nesiguranță. Astăzi, mersul pe jos prin munții românești, chiar și în grupuri mici, a devenit o aventură riscantă din cauza urșilor, câinilor de la stâne, lupilor și, mai nou, șacalilor.

ONG-uri vocale, realități ignorate

Când statul ezită, iar pericolul crește, ar trebui să ne bazăm pe sprijinul organizațiilor civice. Din păcate, în România, o parte semnificativă a ONG-urilor de mediu par mai preocupate să protejeze imaginea ursului decât viața omului. Opoziția față de orice măsură de control a populației de urși capătă uneori forma unor campanii emoționale și acuzatoare, în care cetățeanul este prezentat ca agresor, iar prădătorul ca victimă absolută.

Și totuși, multe dintre aceste ONG-uri sunt finanțate din țări care refuză categoric relocarea urșilor pe teritoriul propriu: Germania are 0 urși, Austria maximum 30. Sunt aceleași țări care refuză să accepte vreun risc, dar susțin la distanță discursuri ecologiste radicale în România.

Trebuie să ne întrebăm: suntem datori să devenim rezervația Europei? Suntem noi condamnați să plătim costurile sociale, economice și umane ale unei politici construite pe idealuri importate și standarde duble?

Nu putem fi și victimă, și vinovat

Un cetățean are dreptul să se plimbe în siguranță pe un drum public, fie el Transfăgărășanul sau o potecă montană. Dacă ursul se află acolo, nu este vina turistului, ci eșecul autorităților de a gestiona populația sălbatică. Este absurd să transformăm victimele în țapi ispășitori pentru a salva aparența unei conviețuiri „armonioase”.

Nu, nu este normal ca un drum național să fie promovat ca „safari de urși”. Nu este normal să vezi cum familii întregi coboară din mașini pentru fotografii, în timp ce statul asistă pasiv la o banalizare a riscului. Nu este normal ca intervențiile legale să dureze luni, iar cotele de extragere să fie simbolice și insuficiente.

Alegerea care nu mai poate fi amânată

Problema nu este lipsa de soluții. România are deja cadrul legal pentru intervenții (OUG 81/2021). Ceea ce lipsește este voința politică și curajul de a spune lucrurilor pe nume.

Nu putem continua pe acest drum al inconștienței. Ursul brun trebuie protejat, dar protecția fără control înseamnă dezastru. Iar dacă vom continua să sacrificăm vieți omenești în numele unui ecologism idealist și selectiv, vom transforma o problemă gestionabilă într-o criză ireversibilă.

România trebuie să aleagă:
Vrem să fim o țară care își respectă cetățenii și își gestionează natura cu responsabilitate?
Sau acceptăm să devenim grădina zoologică a unei Europe ipocrite, în care animalele circulă nestingherite, iar oamenii se ascund de teamă?