Dragan Olariu și debutul său poetic: „Globuri”

Lansarea volumului Globuri de Dragan Olariu (Editura Eikon), găzduită de Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici” din Reșița, a avut loc vineri, 13.02.2026, la ora prânzului, și a reușit un lucru tot mai rar: să adune oameni diferiți în jurul poeziei într-un timp care, de obicei, e rezervat altor griji. La ora 12 sala a fost plină, dar nu agitată; lumea a stat, a ascultat și nu s-a uitat la ceas. Dragan a fost înconjurat de prieteni, de colegi ai mamei sale – cunoscuta poetă Liubița Rachici –, dar și de elevi de liceu, veniți din curiozitate să-l cunoască pe el și poezia lui. Publicul a fost atent și implicat. S-au spus cuvinte frumoase – unele mai hazlii, altele aplicate direct pe texte –, s-au cumpărat cărți, s-a stat la rând pentru autografe, iar dialogul mamă–fiu a fost, fără îndoială, unul dintre momentele cele mai emoționante ale întâlnirii.

Foto: Gheorghe Jurma

S-a remarcat faptul că poezia lui Dragan transmite vibrația interioară a poetului nu doar prin cuvinte, ci și prin muzicalitatea textului: prin ritmul interior al versurilor, prin pauze și reluări, prin felul în care sunetul susține sensul și îl adâncește. Volumul, lansat deja în mai multe orașe din țară, amintește, prin structură și atmosferă, de o carte de rugăciuni – nu printr-un discurs religios direct, ci printr-un anumit tip de reculegere și printr-o creștere firească a ideilor. Coperta, cu simbolul Trinității, fixează de la început acest orizont de lectură, în care sacrul, muzica și reflecția se întâlnesc.În textele lui se recunosc patosul, pofta de viață și o dragoste a lumii specifică vârstei. Dragan descrie o realitate calmă, așezată, așa cum probabil îi este și sufletul. Poezia lui lucrează mult cu sugestia, cu fragmentul, cu jocul de cuvinte și, uneori, cu invenția de cuvinte, încercând să depășească simpla expresie convențională și să împingă limbajul spre zone mai fragile și mai riscante.

Foto: Adela Schindler

S-a vorbit și despre o anumită căutare filozofică, despre felul în care, în aceste poeme, mintea și sufletul par să devină transparente. Fără ca poezia să fie una confesional-religioasă, ea aduce un tip special de emoție și un mod personal de a folosi cuvântul. Lumea din poezia lui Dragan devine, într-un fel, „biserica” lui: un spațiu al sensului, al întrebărilor și al unei muzici interioare care amintește, uneori, de muzica psaltică – „muzica îngerilor”, cum s-a spus la lansare.

Liubița Rachici a vorbit ca o mamă, dar și ca poet: despre bucuriile pe care Dumnezeu le dă, despre nevoia de a scrie care vine dintr-o dorință profundă, legată de prezența Logosului în lume. S-a amintit și un lucru esențial: la un debutant e firesc să găsești urme de familiaritate, pentru că nimeni nu „pică din cer”. Important este drumul, vocea care se caută și începe, încet, să se distingă.

Într-o vreme în care milioane de oameni își petrec orele pe rețelele sociale, întrebarea despre ce se întâmplă cu noi și cu limba noastră devine tot mai apăsătoare. Globuri vine ca un răspuns mic, dar onest: o încercare de a salva, prin poezie, atenția, sensul și emoția.

Foto: Vianu Mureșan

Pentru mine, Dragan nu este un nume apărut din neant. Îmi amintesc că, în urmă cu aproape paisprezece ani, era copilul care urca, cu un curaj uimitor, pe scena Teatrului de Vest, jucând alături de actori consacrați în Ascuțitorul de cuțite, o piesă scrisă de reșițeanul nostru, Matei Mircioane. Atunci eram convins că va urma teatrul. A ales, în schimb, Teologia și muzica bizantină. Privind acum poezia lui, îți dai seama că nimic din acel drum nu s-a pierdut: scena, muzica, respirația textului sunt încă acolo, doar că s-au mutat în pagină. De aici vine, probabil, și senzația că multe poeme sunt gândite ca niște partituri interioare, în care ritmul și pauza contează la fel de mult ca sensul.

Foto: Dragan Olaru și Liubița Raichici

Mă gândeam, la lansare, că Dragan ne-a scos din „iarna vrajbei noastre”, încălzindu-ne sufletele cu o discuție calmă despre începuturile sale poetice. Apoi, citindu-i poemele, am înțeles că ne-a condus, de fapt, în „ochiul vrajbei mele”, cum scrie chiar el într-unul dintre ele. Altfel spus, Dragan ne-a scos dintr-o iarnă abstractă și ne-a dus într-un spațiu interior, dens și neliniștit, unde imaginile cresc ca niște semne și se ciocnesc unele de altele.

Poezia lui Dragan Olariu pornește dintr-un teritoriu limpede: muzica interioară. Nu e întâmplător că multe poeme sunt construite pe ideea de sunet, respirație, vânt, ritm. Într-un text spune direct:

„că eu-i port mii de melodii / din care tu s-alegi / un singur sunet disonant.”

Aici se vede deja una dintre temele dominante ale volumului: tensiunea dintre armonie și ruptură, dintre cântec și disonanță. Dragan simte poezia ca pe o partitură, iar asta e un câștig real: versurile au adesea curgere, iar imaginile sunt alese mai degrabă după criteriul vibrației decât al descrierii reci.

În același timp, tocmai această plăcere a muzicalității îl împinge uneori spre aglomerare de imagini. De pildă, în fragmentele unde apar succesiv păunul, vântul, pana, aripa, ciripitul, senzația e de bogăție imaginativă, dar și de ușoară risipire a centrului emoțional. Poezia spune mult, poate uneori prea mult, când ar putea spune mai puțin și mai tăios. E, însă, o „excesivitate” tipică debutului, mai degrabă un semn de energie decât o slăbiciune gravă.

Un alt nucleu important este imaginarul sacru, prezent nu ca dogmă, ci ca limbaj simbolic. Versuri precum:

„Iadul nu te-nghite,
Hadesul nu te înțelege,
Sheolul l-ai uitat cu morții…”

arată o familiaritate cu registrele teologice și mitologice, dar și o încercare de a le aduce într-o poezie a neliniștii personale. Aici, Dragan reușește uneori imagini foarte puternice, mai ales când încheie cu ideea:

„Doar că nimic nu-ți aparține.
…
Ci doar blestemul, poemul și tabla;
care toate una sunt.”

E un moment bun de concentrare conceptuală: poezia devine reflecție despre identitate, despre ce rămâne când se dau la o parte toate etichetele. Se simte aici un poet care nu vrea doar să „cânte frumos”, ci să pună întrebări reale despre sens.

În alte locuri, însă, discursul se apropie de retorica amplă, cu acumulări de termeni și registre („ideologie”, „judecată analitică”, „preambul”, „înțelegere a covorului”), unde poezia câștigă densitate intelectuală, dar pierde puțin din tensiunea lirică. E o zonă în care Dragan încă își caută echilibrul între poemul ca gândire și poemul ca emoție trăită.

Foarte frumoasă este și dimensiunea tandră, vulnerabilă, care apare în texte ca acela în care spune:

„Haide, vreau să te iubesc.”

sau în imaginile de o simplitate aproape copilăroasă, dar intensă afectiv:

„Să nu pierim din neștiință,
fiindcă știindu-Te pe Tine,
știm ce este Bun.”

Aici Dragan e cel mai convingător: când renunță la demonstrație și lasă loc unei rostiri directe, neprotejate de concepte.

Un alt filon interesant este relația cu limbajul însuși. Jocurile de cuvinte, fragmentarea, invențiile lexicale arată un poet care încearcă să împingă limba dincolo de uzul ei comod. Versuri ca:

„Nu, nu cunosc cei aia mult!
Căci din prea puținul meu
mi-e greu să-ți grăiesc cult…”

sunt mărturisiri despre neîncrederea în cuvânt, despre dificultatea de a spune „corect” ceea ce e, de fapt, trăire. Aici se vede o conștiință poetică deja trează, care nu ia limbajul ca pe un instrument neutru, ci ca pe un câmp de luptă.

În același timp, uneori această căutare se traduce prin o ușoară împrăștiere stilistică: poemele par să meargă în mai multe direcții simultan — religioasă, filozofică, ludică, confesivă — fără să aleagă mereu una dominantă. Dar, din nou, pentru un debut, aceasta nu e o slăbiciune, ci mai degrabă semnul unui poet care își caută vocea și încă nu vrea s-o îngusteze.

Poate una dintre cele mai frumoase imagini ale volumului rămâne această rugăminte simplă și adâncă:

„Să vă fiți frumoși,
să nu pieriți,
să nu vă piară,
să iubiți!”

Aici dispare orice ornament și rămâne esențialul: un poet tânăr care vrea, înainte de orice, să salveze ceva din lume prin cuvânt.

Globuri nu este o carte „închisă” stilistic. E, mai curând, o carte de căutare. Dragan Olariu are deja ureche pentru ritm, instinct pentru imagine și curaj pentru temele mari. Ce va trebui să câștige, cu timpul, este economia și disciplina tăcerii dintre versuri: să lase uneori poemul să respire mai mult, să spună mai puțin, dar mai exact.

Ca debut, însă, Globuri nu e doar promisiune. E dovada că Dragan Olariu a trecut firesc de la scena teatrului la scena paginii și că vocea lui – încă neliniștită, încă bogată, încă risipitoare pe alocuri – merită urmărită.