Domogledul arde. Cine îl protejează?

1. De aproape șapte săptămâni, în Parcul Național Domogled–Valea Cernei arde pădurea.

Incendiul a izbucnit în 9 august. Astăzi, 28 septembrie, focul încă nu este stins. Mai mult, DN 67D a fost închis din cauza pericolului reprezentat de arborii arși și de pietrele care se desprind de pe versant.

Șapte săptămâni.

Într-un parc național. Într-o zonă de o valoare naturală excepțională. Într-un loc în care nu ard niște mărăcini fără importanță, ci habitate pe care România și-a asumat să le protejeze.

Aici crește pinul negru de Banat, specie emblematică a Domogledului, care formează unul dintre cele mai importante habitate ale parcului. Incendiile din trecut au distrus în unele zone peste 90% din acest habitat, regenerarea naturală nemaifiind posibilă.

Știm, așadar, ce lasă focul în urmă și cât de greu se repară ceea ce distruge într-o singură vară.

Dar când vorbim despre un incendiu de pădure nu trebuie să numărăm numai hectare și copaci arși.

Sub fiecare arbore există o lume.

Focul nu mistuie doar copacii. Arde tot ce trăiește la pământ: plante, semințe, puieți, insecte și microorganisme. Viețuitoarele care nu pot fugi mor în foc. Reptilele și amfibienii își pierd adăposturile, păsările — locurile de hrănire și cuibărit, iar mamiferele sunt împinse să-și părăsească teritoriile. Lanțurile trofice sunt grav perturbate, iar după trecerea focului rămâne un teren mult mai vulnerabil la eroziune, torenți și desprinderi de rocă.

Toate acestea au ca efect distrugerea unui întreg ecosistem.

Domogledul nu este o pădure oarecare. Parcul adăpostește aproximativ 1.110 specii de plante superioare, dintre care zeci sunt rare, endemice sau amenințate. Aici se află aproape 1.500 de specii de fluturi, circa 45% din fauna de lepidoptere a României. În parc trăiesc ursul, lupul, râsul, vidra, numeroase specii de lilieci, păsări răpitoare, reptile și nevertebrate rare.

Nu înseamnă că toate aceste specii se află în perimetrul ars. Înseamnă însă că incendiul se desfășoară într-unul dintre cele mai importante rezervoare de biodiversitate ale României.

Și atunci întrebarea devine inevitabilă:

Cum este posibil ca un asemenea incendiu să ardă de la 9 august până aproape de sfârșitul lui septembrie?

Au existat intervenții. Trebuie spus corect. Au intervenit pompieri, silvicultori, rangeri, voluntari și au fost folosite elicoptere. Intervențiile aeriene au fost uneori întrerupte din cauza curenților de aer și a condițiilor periculoase de zbor. Terenul este extrem de dificil, abrupt și în multe locuri inaccesibil forțelor terestre.

Toate acestea explică dificultatea intervenției.

Dar nu pot deveni, la nesfârșit, explicația rezultatului.

Dacă România deține asemenea comori naturale și știe că incendiile de pădure devin tot mai frecvente în perioade de secetă și temperaturi extreme, atunci trebuie să aibă și capacitatea de a le apăra.

Câte aeronave specializate avem disponibile imediat? Există echipamente adaptate terenului montan? Cine decide când resursele locale sunt insuficiente și trebuie cerut sprijin din alte județe sau de la nivel național? După câte zile de incendiu trebuie schimbată radical strategia?

Sunt întrebări la care instituțiile responsabile — ISU, Romsilva, administrația Parcului Național, autoritățile județene și cele centrale — ar trebui să răspundă public.

Nu pentru a găsi repede un vinovat de serviciu.

Ci pentru ca peste o lună sau peste un an să nu privim din nou un munte arzând și să ni se spună, din nou, că terenul este greu accesibil.

Și mai este o tăcere care mă nedumerește.

Unde sunt, în asemenea momente, organizațiile care au făcut din protecția mediului propria lor rațiune de existență?

Le vedem extrem de active atunci când contestă o șosea, o hidrocentrală, o amenajare sau un proiect economic. Uneori mai au și dreptate. Dar, de foarte multe ori, opoziția lor capătă asemenea proporții, iar argumentele sunt împinse atât de departe, încât nu te poți opri să întrebi: ce interese susțin, de fapt, și ale cui?

Este o întrebare incomodă, dar legitimă. Pentru că protejarea mediului nu poate însemna doar contestație, procese, blocaje și campanii împotriva unor proiecte. Dacă vocația declarată este apărarea naturii, atunci aceasta trebuie să se vadă mai ales când natura este realmente în pericol.

Acum pădurea arde.

Acum dispar habitate.

Acum mor viețuitoare și este distrus, poate pentru zeci de ani, un echilibru natural imposibil de refăcut prin comunicate și conferințe.

Unde sunt atunci vocile puternice ale activismului de mediu? Unde este presiunea publică? Unde este mobilizarea? Unde sunt aceia care, în alte împrejurări, găsesc resurse, experți, avocați și argumente pentru a opri aproape orice?

Mi-aș dori să văd măcar aceeași energie folosită pentru a salva ceva atunci când acel ceva chiar arde.

Pentru că apărarea mediului nu poate însemna numai să spui „NU” unor proiecte de dezvoltare. Nu se poate rezuma doar la procese, contestații și blocaje.

Protejarea naturii își dovedește rostul atunci când natura este cu adevărat în pericol.

Iar acum Domogledul arde.

La fel trebuie privite și instituțiile statului. Nu este suficient să administrăm parcuri, să întocmim planuri de management și să bifăm obligații europene.

La primul incendiu serios se vede dacă avem tehnică, oameni și instituții capabile să lucreze împreună. Se vede dacă putem trece rapid de la hârtii la intervenție.

Și se vede dacă România este pregătită să-și apere patrimoniul natural sau doar să-l declare protejat.

Nu știm încă dimensiunea finală a rănii lăsate de acest incendiu, dar știm că el a început în 9 august și că, la sfârșit de septembrie, încă vorbim despre foc.

Poate că aceasta este cea mai grea concluzie.

Că natura este vulnerabilă, am știut întotdeauna.

Acum, când ea are nevoie de noi, descoperim cât de vulnerabile sunt chiar instituțiile create pentru a o apăra.

Și poate că lecția Domogledului trece dincolo de pădure.

Pentru că facem adesea același lucru și cu oamenii. Îi declarăm „protejați”. Scriem legi pentru copii, pentru bătrâni, pentru cei vulnerabili, pentru cei aflați în nevoie. Construim instituții, strategii și mecanisme de protecție.

Dar adevărata măsură a protecției nu este ceea ce scriem pe hârtie.

Este ceea ce se întâmplă atunci când vine pericolul.

Atunci aflăm dacă pădurea este cu adevărat protejată.

Atunci aflăm dacă omul este cu adevărat protejat.

Domogledul arde.

Și odată cu el arde poate o iluzie mai mare: aceea că este suficient să numim ceva — sau pe cineva — „protejat” pentru ca el să fie, cu adevărat, apărat.