Ultimul volum de proză ce aparține lui Nicolae Sârbu, Albastru de Reșița, este o călătorie prin istoria industrială și culturală a orașului său de adopție. În această carte, Sârbu evocă cu nostalgie și înțelegere trecutul glorios al Reșiței, dar și eforturile contemporane de reconfigurare a destinului său. Această lucrare este nu doar un omagiu adus orașului și locuitorilor săi, ci și o meditație asupra schimbării și speranței pentru viitor.
Din această perspectivă, Albastru de Reșița se dorește a fi, și chiar este, un omagiu adus acestui spațiu și oamenilor săi, lăsându-ne să înțelegem că Reșița are toate șansele să devină un oraș cochet, modern, în care să-ți petreci viața cu plăcere, chiar dacă din punct de vedere industrial nu va mai fi niciodată ceea ce a fost.
Dar nu numai prin istoria Reșiței se plimbă Nicolae Sârbu, ci și prin propria sa istorie de reșițean. O istorie în interiorul căreia, în calitatea de jurnalist, a avut numeroase conexiuni ce i-au permis să fie mereu în miezul evenimentelor, să cunoască oameni și să scrie despre aceștia și despre preocupările lor. De-a lungul timpului a fost extrem de caustic, dar și incredibil de generos, în funcție de convingerile avute. Iar acum, când nu mai este la fel de tânăr ca în urmă cu 50 de ani sau 30 de ani, se dovedește a fi și foarte concesiv. Poate că acesta este motivul ce l-a determinat să-mi dedice câteva pagini, care evident mă onorează, în cartea respectivă.
Dincolo de aspectul amintit, deloc lipsit de importanță pentru mine, mi-a plăcut foarte mult faptul că, prin cartea sa, Nicolae Sârbu răspunde scepticilor ce se folosesc de trecutul pentru a sădi neîncrederea în viitor, spunându-le că trecutul glorios al Reșiței trebuie să fie sursă de încredere în viitorul acestui oraș, ci nu motiv de permanente dezamăgiri. Mărturisesc că, din punctul meu de vedere, este tipul de mesaj pentru care merită să scrii… sau să citești o carte! Așa că urez tuturor… lectură plăcută, deoarece „Albastru de Reșița” reprezintă culoarea loialității, a demnității, inteligenței și încrederii, puse permanent în slujba reșițenilor de Nicolae Sârbu.
Personalitatea complexă a omului de cultură Nicolae Sârbu nu se limitează doar la proză. Ca fervent participant la serile de fiecare joi ale Cenaclului Semenicul, săptămâna trecută a citit celor prezenți un grupaj de douăsprezece poeme, parte dintr-un viitor volum, ce a suscitat dezbateri foarte interesante. Poemele sale explorează teme precum libertatea de exprimare, lupta cu cenzura și întunericul cultural, fiind încărcate de metafore puternice și imagini sugestive ce ilustrează lupta poetului împotriva constrângerilor și a marginalizării într-un mediu ostil.
Astfel, poemul „Poet rătăcind în reporteria” este o explorare profundă și critică a condiției poetului într-o lume a cenzurii și întunericului cultural. Poetul pășește pe tărâmul Reporteriei, un spațiu metaforic al suprimării și al conformismului, unde întunericul se înalță în locul luminii creatoare. În acest mediu ostil, vocea creatoare a poetului este fugărită și asuprită, iar producția de întuneric crește continuu. Imagini precum „Picuri mari din sângele muțeniei cad pe legitimația din creier” și „Petale înflorind în gura prea zâmbitoare a crocodilului” sunt extrem de puternice și sugestive, ilustrând lupta disperată a poetului pentru a-și exprima creativitatea într-un mediu ostil.
Structura poeziei este fluidă și ritmică, reflectând starea de neliniște și agitație a poetului în confruntarea sa cu întunericul și cenzura. Folosirea repetițiilor contribuie la intensitatea și coerența discursului poetic. Pe parcursul poeziei, poetul își exprimă frustrarea și confuzia în fața imposibilității de a se face auzit într-o lume dominată de conformism și represiune culturală. Întrebarea retorică „Cine te mai cenzurează, mielule?” reprezintă strigătul său disperat pentru a fi recunoscut și acceptat într-o societate ostilă. Finalul poeziei aduce o notă de resemnare și tristețe, sugerând că poetul este condamnat să rămână în întuneric, singurul său companion fiind chiar propriul său întuneric interior.
În ansamblu, „Poet rătăcind în reporteria” este o meditație profundă și tulburătoare asupra condiției poetului într-o societate care respinge creativitatea și originalitatea în favoarea conformismului și cenzurii. Poetul este prezentat ca un erou tragic, în luptă cu forțele întunericului cultural, condamnat să rămână învins și neînțeles.
Poemele lui Nicolae Sârbu sunt scrise într-un stil poetic dens și plin de metafore, cu imagini puternice și o anumită melancolie sau disconfort existențial. Ele explorează condiția poetului într-o lume ostilă, iluziile și frustrările vieții cotidiene, precum și relația cu propria creație artistică și cu lumea înconjurătoare. În acest sens amintesc alte câteva poeme din cele citite în frumoasa seară de joi, membrilor Cenaclului Semenicul:
În poemul „O mușcătură nepotrivită”, poetul aduce în prim plan o imagine stranie și ironică, prezentând un personaj pus în fața unor situații absurde și paradoxale, precum nunta întârziată și ciudățeniile unei lumi unde normele sociale par să fie inversate sau distorsionate.
Iar în „Topiți după butaforie”, autorul satirizează și ironizează societatea contemporană, sugerând că aparențele și iluziile sunt la fel de importante și influente ca realitatea în sine. Imaginea unei vaci de butaforie mulgându-se într-un mod inestetic sugerează că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, iar superficialitatea și lipsa de substanță domină uneori în detrimentul adevărului.
„Un elefant se legăna” este un alt poem ce pare să transmită ideea că lucrurile pot fi interpretate și recepționate în moduri diferite în funcție de perspectivă și context. Imaginea unui elefant legănând-se pe o pânză de păianjen sugerează nonsensul și relativitatea realității, iar poetul își exprimă frustrarea și confuzia față de percepția neclară și haotică a lumii.
„Iluzia optică a leului” sondează tema iluziei și a percepției distorsionate, sugerând că lucrurile pot părea diferite în funcție de perspectiva din care sunt privite. Imaginea poetului, … leul mort în somn de muză / Mort într-un mod cu totul ciudat / De râsul ghimpat al unei femei / Cu mască de mugur pe generic/, și percepția eronată a realității sugerează că adevărul poate fi distorsionat și interpretat în moduri subiective în funcție de perspectivă și prejudecăți.
„Fuga din efigie” pare să abordeze tema libertății și a sinelui autentic într-o lume agresivă, ce exercită presiuni și constrângeri asupra individului. Imaginea unei efigii de împărat și a dorinței de a evada din constrângerile și așteptările impuse de societate sugerează aspirația spre libertate și individualitate în fața presiunilor sociale și culturale.
„Poate sub o umbrelă albastră” cercetează tema căutării și așteptării, sugerând că adevărul și semnificația pot fi găsite în locuri neașteptate și în circumstanțe surprinzătoare.
Un strigăt de disperare și protest împotriva limitărilor și constrângerilor impuse asupra actului poetic și a libertății de exprimare întâlnim în poemul „Cătușe la glezna poeziei”, prin care poetul își exprimă frustrarea și revolta față de presiunile și critica venite din partea celor ce nu înțeleg sau nu apreciază adevărata valoare a poeziei. Termenul „cătușe la glezna poeziei” simbolizează constrângerile și limitările impuse asupra poetului și a creației sale. Este o metaforă pentru controlul și influența criticii și a normelor sociale exercitate asupra actului poetic.
Nicolae Sârbu respinge ideea că ar trebui să-și expună nuditatea artistică sau să-și dezvăluie tainele și sentimentele cele mai intime în fața celor incapabili să le înțeleagă sau să le aprecieze. El afirmă că poezia este o formă de libertate supremă, o sursă de eliberare și exprimare a adevărului interior, ce nu poate fi limitată sau controlată de constrângeri externe. Această poezie poate fi încadrată în genul liric și poate fi interpretată ca un manifest pentru libertatea artistică și autonomia creativă, poetul afirmându-și dreptul de a-și exprima gândurile și sentimentele într-un mod autentic și neîngrădit. „Șarlatanule, ce mai spui / De cătușele strălucitoare de la glezna”, „Aici ar trebui să mă opresc, o pauză / Să-mi trag sufletul, să-mi șterg fruntea” „Spuneați: arată-ne nudul întreg al tainelor, / Să ne gândim dacă-ți meriți tainul”, „Tot ar în aerul vechiului cuvânt, / Râme grase nu sunt, dar mă întreb”, „Murmură totul încet și grav, corul robilor / Înalță ode Nemulțumirii Stăpânei”.
După cum se poate observa în poezia sa, Nicolae Sârbu explorează subiecte universale precum libertatea, cenzura, pierderea, trecerea timpului, viața, moartea etc. Una dintre cele mai emoționante și semnificative creații citite în cenaclu a fost poemul „Când înfloream pe buza prăpastiei”, o meditație profundă și intens emoțională, prin care Nicolae Sârbu își exprimă tristețea și remușcările în legătură cu moartea lui Alexandru Bârsescu, important profesor și personalitate culturală de marcă a Banatului Montan.
Prin metafore bogate și imagini intense, poetul reușește să transmită complexitatea sentimentelor legate de pierdere și de trecerea timpului. Versurile evocatoare și pline de simbolism conturează o atmosferă melancolică și introspectivă, în care poetul navighează printre amintiri și contemplări ale existenței și ale morții. Folosind imagini precum „buza prăpastiei”, „paharele adânci ca bulboanele” sau „fluturi de sticlă”, Sârbu creează un tablou vibrant al durerii și al regretului.
În final, poezia se constituie într-un omagiu adus lui Alexandru Bârsescu, poetul oferind o perspectivă profund personală privind impactul eminentului om de cultură în viața sa și în comunitatea culturală din Reșița. Poezia impresionează prin explorarea complexității emoțiilor umane în fața pierderii unei persoane dragi. În versurile „Tu erai începutul alfabetelor, mândru de a fi A. și B.”, poetul evocă nu doar prietenul, ci și semnificația specială a acestuia în viața sa. Folosirea literelor alfabetului subliniază ideea că acesta i-a fost mentor și un punct de referință important. Expresiile precum „nu putea scoate putoarea din creieri” sau „sirenele și toate lăsau la vedere pe mal măcar un sutien” sugerează o abordare palpabilă, detaliată, a amintirilor. Aceste imagini colorate contribuie la profunzimea și intensitatea poeziei, oferind cititorului o experiență vizuală și emoțională bogată. De asemenea, prin versurile „Erai primul care-n fața lui Bachus mă umileai la număratul potirelor” poetul subliniază nu doar durerea pierderii, ci și recunoștința și aprecierea pentru momentele frumoase petrecute alături de o persoană cu un impact semnificativ în viața sa.
În încheiere, îmi exprim aprecierea pentru remarcabila poezie scrisă de Nicolae Sârbu și pentru capacitatea sa de a transmite emoții și trăiri profunde prin intermediul cuvintelor. Pentru a intra în profunzimea poeziilor sale este nevoie să te lași antrenat în călătoria poetică propusă. Doar astfel ne putem bucura de frumusețea și puterea poeziei, îmbrățișând-o ca pe o sursă de înțelepciune și înțelegere.
Celor care ar putea percepe poezia lui Sârbu ca un amalgam de cuvinte fără sens, le recomandăm să abordeze lectura cu mintea deschisă, dispuși să exploreze mai adânc mesajul poetului, care nu este deloc unul facil. Pentru a descifra acest mesaj este nevoie de înțelegerea contextului și a experiențelor personale ale poetului, aceasta oferind o perspectivă mai profundă asupra motivelor și intențiilor din spatele creației sale. De asemenea, multe din poeziile sale conțin simboluri și metafore cu înțelesuri multiple și subtile. Identificarea acestora și reflectarea asupra semnificațiilor pot ajuta la înțelegerea mai profundă a mesajului transmis de poet.
De altfel, fiecare cititor are propria perspectivă și propriile experiențe, iar interpretarea poeziei poate fi subiectivă. Prin abordarea poeziei lui Sârbu cu o atitudine deschisă și exploratoare, cititorii pot descoperi adâncimi și înțelesuri care să le îmbogățească experiența literară și să le ofere o perspectivă nouă asupra lumii și a propriilor vieți.
