Am plecat de la „Romeo și Julieta”, spectacolul lui Toma Enache prezentat pe 2 noiembrie la Opera Națională Română din Timișoara, cu sentimentul că o poveste al cărei sfârșit îl cunoșteam își găsise din nou puterea de a mă emoționa. M-au câștigat energia actorilor și frumusețea imaginilor, dar mai ales felul în care toate se întâlnesc: muzica, proiecțiile, cuvântul și gestul ne poartă firesc de la înfruntare la râs, de la tandrețe la suferință.
Începutul ne așază într-o lume pregătită să izbucnească. Cele două familii se înfruntă printr-un dans inspirat de Haka, în care mișcările comune și atitudinea combativă adună puterea fiecărei tabere. Sunt oameni aflați permanent pe picior de război, pentru care apartenența la familie înseamnă și obligația de a-i urî dușmanii.
Această găselniță regizorală surprinde într-o montare clasică și spune dintr-odată ceva esențial despre învrăjbirea lor: fiecare își primește dușmanul odată cu numele familiei. Corurile Capuleților și Montekiu întăresc sentimentul că ura este învățată și întreținută împreună. În mijlocul acestei ostilități, apropierea îndrăgostiților devine cu atât mai fragilă.
Toma Enache lasă însă loc și bucuriei. Râdem, urmărim jocurile și complicitățile personajelor, ne apropiem de cei doi tineri. Pentru o vreme, viața pare să aibă destulă putere ca să învingă dușmănia. Apoi, confruntările readuc amenințarea. Muzica și proiecțiile însoțesc aceste treceri cu o discreție care ne permite să rămânem alături de actori. Emoția se adună treptat, din ceea ce se întâmplă între ei.

Proiecțiile realizate de Silviu Apostol și decorul semnat de Maria Dore ne fac să credem în Verona adusă pe scenă. Străzile, arcadele și interioarele se continuă pe panourile dispuse în unghiuri și pe volumele decorului, deschizând perspective dincolo de spațiul de joc. Mijloacele moderne se potrivesc poveștii clasice și îi dau un cadru în care personajele pot trăi.
În scenele nocturne, orașul se întinde sub un cer albastru intens, între arcade luminate cald. În fața lui, balconul păstrează pentru îndrăgostiți un loc al apropierii. Privirea se oprește asupra celor doi, deși întreaga Veronă pare să li se deschidă în spate. Aici se simte ochiul regizorului de film: în felul în care așază oamenii în imagine și ne face să vedem ceea ce contează între ei.
Vitraliile și crucifixul dau cununiei solemnitate și, pentru o clipă, speranța unei ocrotiri. Odaia Julietei, atât de luminoasă, devine locul în care fata se descoperă singură în fața voinței părinților. Mai târziu, bolțile funerare apasă asupra întâlnirilor din urmă. Costumele semnate de Alina Dincă Pușcașu întregesc această lume prin bogăția culorilor și a croielilor, prin felul în care deosebesc familiile și rangurile.
În centrul ei, Andrei Neagoe și Ioana Brumar găsesc un ritm al lor. După gesturile războinice ale grupurilor, apropierea dintre Romeo și Julieta schimbă atmosfera. Cei doi se caută, se ating, își acordă atenția pe care lumea din jur pare incapabilă să le-o ofere. De aceea, intervențiile celorlalți se simt ca o amenințare la adresa unui loc abia câștigat.

Ioana Brumar face dureroasă nevoia Julietei de a fi înțeleasă. În confruntarea cu părinții, fata caută apropierea mamei și sprijinul Doicii. Gesturile ei cer un răspuns. Imaginea părinților rămași în picioare, alături, în timp ce Julieta se află la pământ, în brațele femeii care a crescut-o, spune mai mult decât ar putea explica o declarație despre singurătatea ei.
Monica Davidescu aduce în această scenă căldura gesturilor familiare: o susține, se apleacă spre ea, o ține aproape. În brațele Doicii, Julieta mai poate fi copilul care are nevoie de apărare. În rolul lui Capulet, Aurelian Temișan întruchipează tatăl care cere ascultare și nu admite împotrivire. Stă drept, gesticulează larg, cu siguranța celui obișnuit să decidă pentru ceilalți. Cu atât mai tulburătoare devine îngenuncherea lui în fața presupusei morți a fetei. Omul care impunea ascultare nu mai poate schimba nimic.
Ovidiu Cuncea îi dă lui Lorenzo o prezență mai liniștită. În scena cununiei, îi adună pe tineri în jurul unui gest care le confirmă alegerea. Încrederea lor în el face posibilă, pentru scurt timp, speranța că cineva îi poate ajuta. Mai târziu, această amintire a încrederii face deznodământul și mai greu de primit.
Pentru mine, partea finală, după ce Julieta bea licoarea, a avut cea mai mare intensitate emoțională. Cunoșteam deznodământul și sufeream în așteptarea tragediei. Totuși, o speranță nejustificată de nimic mă făcea să aștept un alt sfârșit. Trebuia să existe o ieșire, cineva să înțeleagă la timp, să oprească răul. Îmi doream un final care să-i salveze pe cei doi și, odată cu ei, încrederea că oamenii pot asculta de rațiune, că se pot desprinde din propria înverșunare înainte de a distruge ceea ce iubesc.

Atunci am înțeles cât de mult mă apropiase spectacolul de personaje. Râsul, tandrețea și bucuria întâlnirilor lor mă făcuseră să simt câtă viață urma să se piardă. Știam povestea, dar pe scenă erau oameni pentru care ajunsesem să sper. Această împotrivire față de un sfârșit cunoscut mi se pare una dintre reușitele cele mai puternice ale montării.
Producția lui Pepino Popescu aduce împreună o echipă numeroasă, iar dăruirea ei se vede în energia scenelor de grup și în atenția acordată întâlnirilor dintre personaje. Toma Enache leagă toate aceste contribuții într-un spectacol care ne face să simțim pierderea înainte de a ne lăsa să judecăm cauzele ei.
„Exercițiul de îmblânzire a inimilor”, despre care vorbește regizorul, se împlinește dureros. Energia războinică a începutului se stinge în fața morții. Oamenii ajung, în cele din urmă, unii către ceilalți, dar cei care aveau cea mai mare nevoie de împăcarea lor nu mai sunt. Pentru puterea de a ne face să trăim din nou această poveste, montarea merită întâlnirea cu publicul.
La final, aplauzele prelungite pentru actori și pentru întreaga echipă au fost urmate de un „La mulți ani” cântat pentru Toma Enache, care își sărbătorise ziua de naștere cu o zi înainte. Încheierea spectacolului a devenit astfel și un omagiu adus unui creator care trăiește pasiunea pentru teatru și cinematografie prin toți porii ființei sale. Aplauzele sălii i-au întors o parte din emoția dăruită, răsplătindu-l pentru curajul de a ne aduna, prin artă, în jurul a ceea ce avem mai omenesc în noi.

Echipa de creație și producție
„Romeo și Julieta” de William Shakespeare
Versiune scenică după traducerea lui Șt. O. Iosif și regia: Toma Enache
Producător: Pepino Popescu
Scenografie și costume: Alina Dincă Pușcașu
Decor: Maria Dore
Video design: Silviu Apostol
Mișcare scenică: Francesca Jandasek
Lupte scenice: Dan Istrate
Distribuția
Andrei Neagoe — Romeo
Ioana Brumar — Julieta,
Monica Davidescu — Doica, confidenta Julietei
Aurelian Temișan — Capulet, tatăl Julietei
Ovidiu Cuncea — Părintele Lorenzo și Gregorio
Adrian Nartea — Escalus, Principele Veronei
Teodora Calagiu — Lady Capulet, mama Julietei
Marius Rizea — Montekiu, tatăl lui Romeo
Cosmin Vîjeu — Peter, slujitorul Doicii
Dan Istrate — Mercuțio și Spițerul
Emanuel Varga — Benvolio
Radu Bănică — Paris
Ștefan Pîrnuș — Tebaldo
Silviu Oltean — Abraham











![UPDATE. Cutremur în IPJ și Prefectura Caraș-Severin! Ofițeri superiori, reținuți pentru 24 de ore! Prefectul Matei Lupu și-a dat demisia?! [VIDEO EXCLUSIV]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2019/12/diicot-dga-mirel-pascu-arme-2.jpg)

![UPDATE. Pacient bătut pe holurile Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Județean din Reșița [VIDEO]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2020/01/pacienti-batuti-in-spital.jpg)