Lecția Greciei și tentația ipocriziei

Andrei Caramitru a invocat recent exemplul Greciei pentru a arăta ce se întâmplă atunci când un stat amână ani la rând corecțiile bugetare și ajunge, în cele din urmă, să le facă nu pentru că vrea, ci pentru că este obligat. Dincolo de simpatii sau antipatii politice, cazul Greciei rămâne unul dintre cele mai clare avertismente despre ce înseamnă pierderea controlului asupra propriei politici economice.

Graficul salariului mediu din Grecia, cu vârful de dinainte de criză și prăbușirea care a urmat, nu este doar o statistică. Este rezumatul unor ani de ajustări făcute brutal, sub presiune externă, cu costuri sociale uriașe: creșteri masive de taxe, tăieri de salarii și pensii, reduceri dure în sănătate, privatizări forțate, închideri și restructurări „la sânge” ale companiilor de stat. Toate acestea nu au fost opțiuni politice elegante. Au fost condiții. Când nu te mai poți finanța, nu mai negociezi. Semnezi.

Aici este miza reală a exemplului invocat de Caramitru: nu pentru a spune că România este Grecia, ci pentru a arăta ce se întâmplă când corecțiile sunt amânate până în punctul în care nu mai ai de ales.

Și e important s-o spunem limpede, fără ocolișuri: nu s-a ajuns aici pentru că românii de rând ar fi „consumat prea mult”, așa cum se repetă uneori – greșit – chiar și de la cabinetul primului ministru. Cei care plătesc acum nu sunt vinovații. Adevărul este mult mai incomod: ani la rând s-au lăsat în buget prea multe canale de scurgere, legate direct de buzunarele unor nemernici. Risipa, contractele umflate, privilegiile și hoția organizată au fost tolerate, iar nota de plată a fost împinsă spre viitor. Doar că viitorul a venit. Și, ca de obicei, factura este pusă în mâna întregii societăți.

De aici apare tensiunea reală a momentului: oamenii simt, pe bună dreptate, că plătesc pentru greșeli care nu le aparțin. Și totuși, în același timp, bugetul trebuie echilibrat. Nu pentru că ar fi cineva „fan” al premierului Bolojan sau al actualei guvernări, ci pentru că matematica nu ține cont de simpatii politice. Deficitele nu se corectează cu lozinci. Se corectează cu decizii.

Problema este că tocmai cei care poartă o bună parte din responsabilitatea acestor dezechilibre sunt astăzi printre cei mai vocali critici. PSD, părți din sistemul de justiție și chiar Curtea Constituțională joacă adesea rolul apărătorilor „interesului public”, deși ani la rând nu doar că au tolerat, ci s-au și alimentat din mecanismul risipei, al privilegiilor și al blocajelor. Iar acum încearcă să păstreze intacte tocmai zonele din care — și în care — s-au scurs banii. Riscul ca societatea să meargă după această fentă devine tot mai vizibil: să respingem orice corecție necesară, în numele unei false griji pentru oameni, dar să conservăm exact acele canale prin care banii publici continuă să se piardă.

Dacă aceste forțe politice chiar cred că totul este greșit, soluția e simplă și onestă: să-și asume guvernarea și să facă ele mai bine. Să vină cu propriul plan, să-l aplice și să-și asume rezultatul. Bun sau rău, va fi rezultatul lor. Pot face asta perfect democratic, în Parlament, unde, dacă se unesc toți cei care astăzi boicotează la nivel discursiv acest proiect, au suficiente voturi să-l demită pe actualul prim-ministru și să pună un altul „mai bun”, care să încerce să salveze economia fără aceste măsuri — măsuri care, de altfel, nu fac plăcere nimănui.

Dacă nu fac asta și preferă doar să saboteze orice tentativă de corecție, atunci vorbim, pur și simplu, despre ipocrizie: știu foarte bine că altă cale nu există, dar încearcă să mai protejeze niște favoruri, în timp ce nota de plată continuă să fie plătită, în cea mai mare parte, de popor.

Asta este, de fapt, miza: nu să aplaudăm sau să huiduim reflex niște măsuri nepopulare, ci să înțelegem alternativa. Corecții făcute acum, imperfecte, dureroase, dar încă decise intern, sau un moment în care corecția va veni din afară, mult mai dură și mult mai oarbă la costurile sociale.

Lecția Greciei nu e o sperietoare propagandistică. E un avertisment. Iar întrebarea nu este dacă ne place sau nu austeritatea. Întrebarea este cine decide și cine plătește atunci când realitatea nu mai poate fi amânată.