Nicio explicație nu poate justifica bombele

Nu-mi plac conflictele. Nici cele mărunte, dintre oameni, nici cele mari, dintre state. Iar războaiele, oriunde s-ar desfășura, mă încarcă cu o tristețe adâncă, greu de purtat. Una simplă, omenească. Pentru mine, orice motivare a conflictelor – oricât de logică, de bine construită sau de convingătoare ar părea – își pierde sensul în clipa în care bombele cad din cer peste terenuri de joacă sau peste școli. Din acel moment, nu mai contează nici strategiile, nici doctrinele, nici valorile invocate. Rămân doar ruinele și oamenii care trebuie să moară sau să trăiască printre ele.

De aici pornește felul meu de a privi și de a trata războaiele. Nu din analize sofisticate și nici din discursuri oficiale, ci din refuzul de a accepta că violența, organizată sau nu, poate fi justificată la nesfârșit prin cuvinte mari. Istoria arată limpede că aproape niciun război nu s-a prezentat pe sine ca fiind o luptă pentru resurse, bani sau influență. Aproape toate au fost îmbrăcate într-o poveste morală. De fiecare dată a existat o explicație menită să justifice violența.

Privind înapoi, îmi este tot mai clar că economia a fost una dintre cele mai constante surse de conflict, chiar dacă rareori a fost recunoscută ca atare. De la civilizațiile străvechi până în lumea de astăzi, oamenii s-au luptat pentru hrană, pământ, aur, drumuri comerciale și, mai târziu, pentru energie și influență. Miza a rămas aceeași. Doar limbajul s-a schimbat.

Această legătură veche dintre economie și violență este surprinsă limpede de Tomáš Sedláček în volumul Economia binelui și a răului, unde arată că economia nu a fost niciodată un domeniu rece al cifrelor. A fost, încă de la începuturi, o poveste spusă în termeni morali: cine are dreptul să ia, cine trebuie să piardă, cine merită să câștige și cine poate fi sacrificat. Binele și răul nu au stat în afara economiei, ci chiar în centrul acesteia.

Războiul a devenit astfel o formă extremă de economie. O economie în care unii câștigă, iar alții pierd totul. O economie în care sărăcirea unei părți a lumii este prezentată drept inevitabilă, iar ocuparea ei capătă un sens moral convenabil. Pe măsură ce timpul a trecut, oamenii nu au devenit mai reținuți, ci mai abili în a-și masca adevăratele intenții.

Cândva, oamenii au fost trimiși să moară în numele lui Dumnezeu. Creștinarea, mântuirea, apărarea credinței – toate acestea au oferit un sens aparent unei violențe care, privită din afară, era profund materială: teritorii, drumuri comerciale, pământuri fertile, taxe și supunere. Credința nu era falsă în sine, dar era instrumentalizată.

Apoi a venit epoca imperiilor și a statelor-națiune. Nu se mai vorbea despre cer, ci despre civilizație, progres, ordine. Războaiele coloniale au fost prezentate ca acte de luminare a lumii, ca aducere a rațiunii acolo unde domnea „întunericul”. În spatele acestor cuvinte se aflau însă minele, plantațiile, rutele maritime, piețele.

Astăzi, ni se spune că se moare pentru apărarea democrației și a valorilor corecte. Nu contest importanța acestor idei în sine. Contest însă felul în care sunt folosite. Pentru că, de prea multe ori, ele apar ca explicații construite după ce interesele sunt deja clar stabilite: resurse, influență, control.

Devine tot mai evident faptul că promovarea unor valori care nu răspund unor nevoi reale – siguranță, muncă, trai decent, respect –, spectaculos ambalate sub eticheta de „politically correct”, nu a creat mai multă stabilitate, ci mai mult spațiu pentru apariția neînțelegerilor și pentru justificarea conflictelor actuale și viitoare. Când anumite valori sunt promovate insistent ca dovezi de superioritate morală, ele încetează să mai fie valori comune. Devin instrumente de delimitare.

Dacă aceste valori nu aduc mai multă pace, mai multă înțelegere sau mai multă siguranță, ci întrețin ostilitatea, atunci avem tot dreptul să le privim ca pe instrumente, nu ca pe scopuri în sine sau repere morale autentice. Instrumente prin care discursul public este orientat, prin care lumea este împărțită în tabere morale și prin care orice întrebare devine suspectă.

Așa se ajunge la situația în care economia răului se ascunde în spatele limbajului binelui. Distrugerea este numită sacrificiu necesar. Sărăcirea este numită stabilizare. Ocupația este numită intervenție. Iar oamenii obișnuiți sunt chemați să aleagă o tabără, nu să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat.

Pentru mine, însă, lucrurile se opresc acolo unde începe suferința civililor, în special a copiilor. Nicio teorie, nicio valoare și nicio strategie nu pot justifica imaginea unor copii schilodiți fizic și psihic de efectele războiului, a unor copii care nu mai ajung la școală pentru că școala nu mai există. În acel moment, orice explicație devine inutilă.

Îmi este tot mai clar că problemă noastră nu este legată lipsa valorilor, ci modul în care le folosim. Poate că adevărata formă de responsabilitate nu este alegerea unei tabere, ci refuzul de a accepta războiul ca soluție. Pentru că, indiferent cum este motivat, nicio explicație nu poate justifica bombele, iar niciun câștig nu merită prețul plătit cu tragediile unor oameni nevinovați.