Trăim într-o societate care a învățat să admire agresivitatea și să ridiculizeze empatia. Ne retragem în sine, suspectăm totul, disprețuim slăbiciunea și ne mirăm că ne simțim tot mai singuri. Dar ce riscăm, de fapt, dacă nu ne tratăm această boală colectivă?
De trei ani, la granițele noastre are loc un război brutal, cu orașe rase de pe hartă, civili executați, copii răpiți, veterani mutilați, familii sfărâmate. E un coșmar documentat în sute de mii de imagini, rapoarte și mărturii.
Și totuși, în România, compasiunea pentru victime a devenit motiv de ironie. De dispreț. De rușine.
Într-un paradox dureros, în timp ce în alte țări europene solidaritatea se manifestă firesc, public, uneori chiar festiv, în România gesturile de sprijin se desfășoară aproape pe ascuns. Cine îndrăznește să-și exprime empatia devine, pentru unii, suspect. E etichetat rapid, îngrămădit într-o grilă ideologică prefabricată: „naiv”, „plătit”, „trădător”, „sensibil”. A apărut o jenă aproape contagioasă în fața sentimentului sincer. Compasiunea a devenit o vulnerabilitate expusă batjocurii.
Această reacție nu ține de convingeri politice. E simptomul unei crize afective profunde, a unei surdități emoționale în creștere, cum o descria recent un psihiatru român: o „atrofiere a normalității afective”, în care încrederea este înlocuită de suspiciune, iar empatia — de sarcasm.
Trăim, tot mai des, cu impresia că a-ți păsa de cineva e o formă de slăbiciune. Și că a-ți păsa vizibil e deja condamnabil. Oamenii care mai simt cu adevărat evită să se exprime. Le e teamă că vor fi ridiculizați, că vor fi asociați cu etichete nedorite, că vor deveni ținta ironiilor sau chiar a amenințărilor. Și nu e vorba despre excepții — ci despre o stare difuză, generalizată, care afectează tineri, profesori, voluntari, vecini. Oameni care, de teamă să nu fie judecați, aleg să tacă.
Această tăcere e periculoasă. Ea nu protejează, ci sapă în profunzime. România cultivă, de ani buni, o formă de cinism defensiv, o cultură a disprețului față de orice formă de slăbiciune. S-a inoculat ideea că cel puternic nu simte, nu se emoționează, nu clipește. Că adevărul aparține celui care strigă mai tare. Că umanitatea e un moft. Nu e de mirare că empatia a ajuns să pară suspectă, iar cel care o manifestă — ridicol.
Dar această deformare nu e doar morală. E și periculoasă pentru coeziunea socială. O societate care își desconsideră emoțiile își pierde și capacitatea de a construi. Nu poate colabora. Nu mai are reflexul solidarității. Nu mai crede în binele comun. Se fragmentează în indivizi care trăiesc doar în conflict — cu ceilalți, dar și cu sine.
Suntem deja acolo? Poate că nu încă. Dar simptomele sunt clare: lipsa dialogului real, violența verbală, reflexul batjocoritor, indiferența în fața suferinței. Ne obișnuim cu urâtul. Cu sarcasmul. Cu ideea că totul e o farsă, că nimic nu e demn de luat în serios. Iar în această atmosferă, orice gest de umanitate pare deplasat.
Dar tocmai când gesturile de umanitate devin incomode, ele sunt mai necesare ca oricând. Nu pentru imagine, nu pentru validare, ci pentru echilibru interior. Pentru ca o societate să rămână vie. Pentru ca răul să nu devină normă.
Într-un bloc din Borodyanka, bombardat în martie 2022, au murit 50 de oameni. Un fotograf ucrainean, Maks Levin, care documenta tragedia, a fost capturat, torturat și ucis. A vrut să arate ce se întâmplă. A fost pedepsit pentru că a vrut să fie martor. Despre el — nu se mai vorbește. Despre tragedie — se face glumă. Despre suferință — se face tăcere.
Dar tăcerea, când e a celor care știu, devine formă de complicitate. Când compasiunea e o rușine, atunci societatea întreagă riscă să-și piardă umanitatea. Și poate că, mai devreme sau mai târziu, tocmai această absență de umanitate ne va costa cel mai mult.
