Reșița, orașul care își revendică viitorul cu argumentele trecutului și prezentului său

 

Vorbind despre Reșița, dintr-o perspectivă personală, ar trebui să încep cu anul 1980, moment determinant pentru alegerea acestui oraș ca loc preferat al sufletului meu. Chemarea Sa m-a adus definitiv aici, niciunul din cântecele de sirenă nereușind să mă atragă dintr-un spațiu binecuvântat de Dumnezeu și, în mod nemeritat, prea mult timp afurisit de oameni!

 

Ar fi însă greșit pentru că, pe de o parte, eram tânăr iar orașul era minunat și nu putem privi viitorul decât foarte încrezător. Pe de altă parte, nu aș putea aminti despre eroismul unor oameni care, depășind inerentele greutăți ale conviețuirii într-un spațiu multicultural, participă la procesul de naștere și formare a unei zone industriale ce va face din Banatul de Munte o provincie puternică și înfloritoare. Pe parcursul acestor transformări Reșița devine „cetatea de foc” sau locul în care conform convingerii naive a personajelor din cartea „Epopeea lui Ghimeș”, scrisă de autorul reșițean Matei Mircioane, „se face tot fierul din lume”!

 

Începuturile devenirii

 

Din respect pentru adevărul istoric trebuie să amintim că deciziile privind incredibila dezvoltare a Banatului de Munte au fost luate în urmă cu aproximativ 300 ani într-unul din marile centre de putere ale acelor vremuri, Viena, de către Eugeniu de Savoia cunoscut și ca prințul Eugen. Reorganizarea economică și administrativă determinată de aceste decizii au făcut din Banatul Montan o zonă cu puternică influență de tip german care a rezistat afluxului de populație venită de peste tot din România, și chiar din Europa, într-o perioadă de puternică dezvoltare economică și socială. După 50 ani, Maria Terezia, arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei și împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman, a desăvârșit proiectul ilustrului său înaintaș transformând Reșița într-un spațiu industrial, multicultural, în care sintagma „unitate în diversitate” s-a dovedit a fi de mare succes cu mult înaintea alegerii sale ca motto al Uniunii Europene.

 

În jurul succesului s-au brodat multe legende și mult mister Reșița devenind locul în care oamenii se băteau cu balaurii de foc și învingeau întotdeauna, iar șerpii de metal topit erau îmblânziți și închiși în forme care ajungeau să fie parte din construcții mărețe apărute peste tot în lume.

 

Legenda spune că până și în vestitul Turn Eiffel se află brumă din sudoarea reșițenilor, fără să fie însă dovezi clare în acest sens. Dar povestea este atât de puternică încât naște convingeri iar convingerile creează imagini în baza cărora suntem în stare să jurăm că „pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie: Made în Reşiţa-România”. Dincolo de această dispută există o realitate care nu poate fi contestată. În îndelungata sa existență Reșița a realizat atât de multe și de importante premiere industriale încât o parte din obiectivele sale, neexploatate acum, ar merita să fie transformate într-o platformă muzeală, integrată în patrimoniul cultural industrial european, care să atragă ca un magnet pe cei îndrăgostiți de turismul industrial.

 

Indiferent de regimuri sau de influențe geopolitice povestea de succes a Reșiței, care începe cu data de 3 iulie 1771, se dovedește viabilă timp de peste două secole, după care…  autosuficiența oamenilor și lipsa investițiilor au determinat un grad de uzură morală și fizică avansată a echipamentelor folosite în activitatea de producție.

 

Refuzul updatării la noile realități industriale

 

În anii 1980 Reșița industrială se afla deja în mare suferință, dar inerția și entuziasmul mimat caracteristic acelor ani făceau imposibilă acceptarea acestei stări de fapt. Investițiile atât de necesare i-au fost refuzate iar dansul focului și al vieții era în continuare întreținut cu oameni nemulțumiți și echipamente care ar fi trebuit să facă parte din istoria metalurgiei.

 

Sfârșitul anului 1989 ar fi putut să fie un alt început, numai că el seamănă mai mult cu un sfârșit. În anii ce urmează acestui moment al marilor noastre speranțe riscul unui trist sfârșit de poveste devine tot mai evident. Era perioada în care Petre Roman informat fiind, chiar de către noi, că la Combinatul Siderurgic pică halele pe muncitori, în loc să deblocheze investițiile necesare reabilitării și retehnologizării, cum în mod naiv ne așteptam, a concluzionat că industria românească este un „morman de fiare vechi” care nu merită efortul de a fi salvată pentru că, în opinia guvernanților acelor vremuri, importurile de produse metalurgice erau mai ieftine decât producția.

 

Și așa, într-o criminală ignoranță, Combinatul Siderurgic, mândria reșițenilor, a început să producă tot mai scump. În anii ce au urmat cheltuielile au crescut până în jurul sumei de 1700 lei pentru o producție de 1000 lei! Riscul falimentului a determinat închiderea unei părți din sectorul primar (aglomerator, furnale), măsură ce a scăzut, după foarte mult timp, cheltuielile de producție sub 1000 lei. Acestă decizie a determinat însă scăderea cantității producției și pierderea multor locuri de muncă.

 

„Fenomenul Reșița”, borna zero a solidarității

 

Toamna anului 1994 găseşte Reşiţa într-o situaţie foarte grea din punct de vedere economic şi social. Cele două societăţi reprezentative pentru municipiu abia îşi trăgeau suflul. Combinatul Siderurgic Reşiţa, cu ale sale depăşite cuptoare Siemens-Martin, făcea tot mai greu faţă rigorilor economiei de piaţă în timp ce UCMR avea conturile blocate pentru orice plăţi, inclusiv pentru salarii.

 

Salvarea Combinatului Siderurgic nu era posibilă fără înlocuirea întregii tehnologii de elaborare a oțelului iar continuarea activității la UCMR era condiționată de o importantă infuzie de capital. Toate demersurile făcute pentru a determina un sprijin guvernamental în acest sens au fost tratate cu nepăsare de guvernanți. Orașul lupta singur împotriva unui destin ce părea a fi implacabil, hotărât în cabinete ministeriale greu accesibile. Conform acestui destin Reșița era menționată în toate strategiile de restructurare a metalurgiei românești cu zero tone la producția de otel, UCM Reșița se afla într-un blocaj financiar total, iar foarte multe din proiectele vitale orașului intraseră într-o lungă și păcatoasă conservare.

 

Așa s-a născut un alt moment astral al Reșiței, anul 1994, când reșițenii, într-o admirabilă solidaritate, au reușit performanța de a schimba destinul orașului printr-un protest maraton ce a durat nouă zile și a intrat în istoria mișcărilor sindicale ca „Fenomenul Reșița”.

 

Protocolul[i] încheiat în data de 14 decembrie 1994 în sala prefecturii din Piața 1 Decembrie 1918, între echipa guvenamentală condusă de premierul Nicolae Văcăroiu și confederațiile sindicale Cartel ALFA și BNS, corelat cu demersurile ulterioare făcute de sindicatele reșițene a reprezentat cel mai important pas către evitarea falimentului industriei tradiţionale din Reşiţa. Clauzele stabilite în protocol au avut ca efect schimbărea întregii tehnologii de elaborare a oțelului și infuzia de capital necesară pentru reluarea activității la UCMR.

 

S-a scris foarte mult despre ce s-a întâmplat atunci! Am fost uniți, puternici, și am obținut o victorie importantă pe care, din păcate, nu am știut să o prețuim corespunzător. Important este însă că datorită acelui moment de referință Reșița industrială încă rezistă. S-a dovedit atunci că o comunitate care se bazează pe solidaritate și pe modele care să o inspire reușește să depășească orice greutate!

 

Sufocați de propriile frustrări

 

În ciuda succesului cred că nici acesta nu este începutul care să dea libertate speranței într-un viitor pe măsura așteptărilor. Istoria este un rezultat al atitudinii pe care o avem în momente cheie din viața noastră. Dacă ne ţinem deoparte, dacă suntem laşi sau ipocriţi, istoria va fi hrănită din duplicitatea noastră, din vinovăţia noastră, din remuşcările noastre.

 

Pentru Reșița au urmat alți ani importanți în care faptele noastre, activismul sau abandonul social ne-au determinat viața. Foarte multe din lucrurile pe care le-am făcut greșit sau pe care trebuia să le facem și nu le-am făcut ne-au costat scump! Forța tentaculelor sistemului tenebros nou creat și-a alimentat puterea din slăbiciunile noastre. Iar noi, din păcate, am transformat orașul într-un front de luptă pe care ne-am împărțit în nenumărate grupuri antagonice revărsând unii asupra altora, și împreună asupra orașului, toată mizeria și duplicitatea unor sufletele încrâncenate și frustrate. Reșița se sufoca văzând cu ochii și foarte multe oportunități erau pierdute, în timp ce noi îi acuzam „urâțenia” fără să înțelegem că ea este doar o reflexie a imaginii sufletelor noastre.

 

Pe la începutul anilor 2017, într-o discuție ce viza nevoia de a menține aprinsă flacăra culturii în Reșița, unul din partenerii de dialog mi-a replicat spunându-mi că preocupările noastre, în contextul economic și social existent, îl duce cu gândul la momentul scufundării Titanicului când, în loc să caute soluții de salvare, membrii formației muzicale care întrețineau atmosfera pe celebrul vas cântau melodia „Mai aproape, Doamne, de tine”. I-am dat dreptate gândind că prioritățile oamenilor sunt foarte diferite și că există mulți reșițeni care consideră mai importantă rezolvarea unor probleme ce vizează dezvoltarea economică, estetica orașului, transportul local, locurile de muncă, protecția socială, toate aflate în mare suferință.

 

În acea perioadă Reșița apărea doar în știri negative, unde se vorbea despre un oraș depopulat care suspină după gloria-i pierdută fără prea multe șanse de relansare economică și socială. Pentru revitalizare era nevoie să fie deschise noi perspective de dezvoltare, să-i fie redată încrederea și speranța. Imaginația și îndrăzneala de a vrea foarte mult, de a crede în proiecte de anvergură care să schimbe total direcția nefastă pe care mergea orașul, reinventându-l practic, însoțite de o comunicare deschisă și constantă erau instrumentele ce puteau evita un sfârșit de istorie reșițeană.

 

Recuperarea timpului pierdut

 

Și când ne așteptam mai puțin, într-un veritabil gest de autoprotecție, Reșița și-a scos la înaintare resursele necesare salvării dovedindu-ne astfel, în ciuda neîncrederii multora dintre noi, că are viitor. Cu o administrare foarte curajoasă și cu multă imaginație s-a început procesul de recuperare a timpului pierdut devenind în scurt timp un model național de bune practici în accesarea fondurilor și implementarea de proiecte cu finanțare europeană.

 

Reorganizarea administrației a devenit o realitate, infrastructura beneficiază de un megaproiect de modernizare a transportului public în baza căruia s-a obținut finanțare nerambursabilă pentru o linie de tramvai nouă, proiectată după cele mai moderne tehnologii, asfaltare intregrală, sistem de colectare a apelor și un sistem de control trafic integrat, modernizarea întregii infrastructurii de pe artera principală a orașului și de pe Strada Timișorii. S-a început activitatea de modificare a traseelor astfel încât traficul să fie fluidizat corespunzător nevoilor actuale și viitoare.

 

Se dă credit parteneriatelor public-private cu efect în ceea ce privește transformarea platformei Mociur într-un nou centru urban, aerisit, multifuncţional şi prietenos, în care pe o suprafaţă de 36 de hectare se vor construi un mall, un aquapark, un magazin de bricolaj, două hoteluri şi spaţii pentru birouri. Nici parteneriatele cu societatea civilă nu sunt neglijate aceasta fiind invitată să participe la rezolvarea unora din problemele orașului. Exemplul cel mai sugestiv în acest sens este Grupul de Acțiune Locală Reșița, care a elaborat Strategia de Dezvoltare Locală, privind restructurarea zonelor urbane marginalizate, obținând o finanțare europeană de 7 milioane euro pentru reabilitare străzi, școli, grădinițe, spații locative, formare profesională și activități de integrare a populației din aceste zone.

 

Reabilitarea întregii rețele școlare și dezvoltarea învățământului dual s-au transformat în priorități, iar efectele acestei decizii sunt deja vizibile. La fel de vizibil devine și faptul că după ce a evitat de câteva ori sfârșitul de istorie Reșița are acum șansa continuării acesteia cu ajutorul unor proiecte generoase și îndrăznețe.

 

Speranțe justificate

 

Urmare a demersurilor cu evident caracter proactiv, rezultat al schimbării de strategie și de mentalitate privind atitudinea față de provocările acestor timpuri, pentru prima dată în istoria ultimilor 30 ani Reșița are un proiect de oraș ce vizează o schimbare radicală în bine, pornind dinspre zonele centrale și alunecând ușor dar sigur către zonele periferice. În acest timp se intervine radical, cu responsabilitate, și în locurile care necesită intervenții urgente. Toate proiectele aflate în implementare îmi dau încrederea că următorii 5-10 ani vor desăvârși procesul de revitalizare economică și socială a Reșiței.

 

Recenta fuziune dintre Universitatea „Babeș-Bolyai” și Universitatea „Eftimie Murgu” asigură gura de oxigen necesară învățământului universitar reșițean, situație în care devine previzibilă prezența în oraș a unui important număr de tineri care vor urma cursurile universitare.

 

Cu un învățământ dual în continuă dezvoltare, un învățământ universitar de calitate, unul dintre cele mai moderne sisteme de transport public, o infrastructură bine pusă la punct, un centru modern, multe locuri ideale pentru petrecerea timpului liber, diverse posibilități de organizare a unor manifestări sportive și culturale, Reșița devine un oraș atractiv și pentru prezența mediului de afaceri creându-se astfel perspectiva unor locuri de muncă atractive din punct de vedere al carierei profesionale și al veniturilor salariale.

 

Așa văd eu Reșița și acesta-i drumul pe care trebuie să-l parcurgem pentru a construi un viitor demn de trecutul acestui oraș!

 

 

 

[i] Vezi cartea „Prin cenușa tranziției”, autori Marian Apostol și Eugen Cotarcea

 

Sursă foto: FB Banatul Montan

 

 

Facebook Comments

Distribuie:

Te-ar mai putea interesa si

ADVERTISEMENT

Cele mai citite