România kafkiană

În România, cetățeanul trebuie să dovedească mereu că este cinstit, că are un drept, că a depus o cerere, că nu datorează nimic statului, că există. Instituțiile statului își rezervă dreptul de a-i spune că dovada nu este suficientă. Mai lipsește o hârtie, o semnătură, un aviz. Uneori, chiar documentul pe care tot ele ar trebui să-l elibereze.

Există chiar o formă de cruzime administrativă care vine printr-o adresă cu număr de înregistrare, ștampilă și, evident, temei legal. O primești și viața îți este răsturnată. Când ceri explicații, ți se comunică, în termen, că s-a procedat conform dispozițiilor în vigoare. Tu vorbești despre ce ți s-a întâmplat. Instituția îți răspunde că a respectat procedura.

Așa arată România kafkiană. O recunoaștem în distanța dintre justificarea unei măsuri și dezastrul pe care îl lasă în viața unui om. În întâlnirea cetățeanului cu o autoritate care îi poate hotărî soarta fără să simtă obligația de a se face înțeleasă.

Kafka nu mai trebuie căutat doar în bibliotecă. Îl recunoaștem când procedura trebuie respectată chiar și după ce și-a pierdut orice rost. Când toate instituțiile au competența de a sancționa cetățeanul, însă niciuna nu răspunde pentru rezultatul întregului mecanism. Când omul primește un răspuns impecabil administrativ, din care nu află nici cum i se rezolvă problema, nici de ce i se impun cerințe absurde. Află doar că trebuie să se conformeze.

Dosarul trebuie să fie în ordine. Viața nu contează

Pentru a pune dosarul în ordine, dăm viața oamenilor peste cap. Chiar și atunci când costurile materiale și sociale ale intervenției ajung să le depășească pe cele ale remedierii neregulilor, dosarul rămâne urgența. Omul poate să aștepte.

Cazul lui Viorel Pașca și al oamenilor care depindeau de îngrijirea sa arată cât de revoltător poate deveni acest paradox. Asociația sa îngrijea tocmai oameni pe care sistemul îi lăsase fără sprijin, din neputință, nepăsare sau indiferență. Statul care nu găsise soluții pentru ei găsește nereguli în soluția altuia.

Cât timp erau abandonați, mecanismul putea să doarmă. Când cineva îi adăpostește și îi îngrijește, mecanismul se trezește și cere dosarul. Abandonul încape în ordinea administrativă. Salvarea trebuie să-și justifice fiecare hârtie.

Ce mai înseamnă, atunci, protecția, dacă omul ajunge să se teamă de intervenția celor însărcinați să-l protejeze?

Pentru cel dependent de ajutor, adăpostul, hrana și îngrijirea sunt necesități zilnice. Nu pot fi suspendate până la clarificarea unui dosar. Foamea nu intră în procedură de contestare. Boala nu așteaptă motivarea. Singurătatea nu poate fi trimisă spre competentă soluționare unei alte instituții.

De aici vine revolta: din imaginea unei autorități care examinează fiecare hârtie, dar nu mai vede omul dintre ele. Din absurdul unei protecții care riscă să-i lase pe cei vulnerabili mai nesiguri decât i-a găsit.

La sfârșitul operațiunii, omul în numele căruia instituția statului a intervenit s-ar putea să nu mai fie în viață. Dar asta nu mai conteză!

Cetățeanul trebuie să fie impecabil. Puterea are explicații.

Revolta crește când omul compară exigențele impuse pentru o slujbă modestă cu îngăduința rezervată celor ajunși în funcții înalte. Jos, fiecare document este verificat. Sus, pentru fiecare controversă se găsește o justificare.

Numirea lui Marian Neacșu la conducerea Ministerului Afacerilor Interne, după o condamnare definitivă pentru conflict de interese, concentrează această contradicție. Reabilitarea juridică ulterioară nu înseamnă achitare. Fapta pentru care a fost condamnat rămâne parte a trecutului celui ales să conducă instituțiile de aplicare a legii.

Cetățeanului i se cere încredere, dar obiecțiile sale nu opresc înțelegerea politică. Numirea poate fi justificată legal, negociată între partide și apărată public. Problema credibilității rămâne în sarcina celui căruia i se cere să aibă încredere.

Același dispreț se vede când ministerele sunt împărțite înainte de a fi căutați oamenii capabili să le conducă. Competența devine o justificare improvizată după alegerea titularului. Pentru o slujbă obișnuită trebuie să dovedești că știi meserie. Pentru conducerea unui domeniu întreg, sprijinul politic ajunge să țină loc de calificare.

Cetățeanului i se cercetează fiecare lipsă. Pentru fiecare vulnerabilitate a demnitarului se găsește o justificare. Unul trebuie să îndeplinească toate condițiile. Pentru celălalt, partidul găsește argumentele.

La ghișeu, o hârtie lipsă te poate opri. La vârful statului, un partid în spate îți poate oferi chiar și fotoliul din care se conduce o instituție.

Puterea politică este pretutindeni. Răspunderea ei, nicăieri.

Când ceva merge prost, începe circulația explicațiilor. O instituție trimite la alta. Un ministru invocă moștenirea. Un partid dă vina pe parteneri. Un ales invocă limitele funcției.

Fiecare își delimitează răspunderea. Cetățeanul rămâne cu problema întreagă.

Există semnături, avize, aprobări și comunicate. Există oameni care decid și oameni care execută. Dar când întrebi cine răspunde pentru răul produs, începe plimbarea între instituții. Puterea are titulari. Răspunderea are adrese de redirecționare, care o duc, în cele din urmă, la groapa de gunoi a uitării.

Omul plătește întreaga factură, cu tot cu TVA-ul mărit de stat.

Nici președintele nu poate fi scutit de răspunderea pentru felul în care își exercită funcția. Limitele constituționale ale acesteia nu-i justifică tăcerea, absența sau neputința.

La învestire, președintele primește puterea. Când i se cere socoteală, cetățeanul află că i-a încredințat doar neputința. Mandatul continuă. Viața omului se degradează. Dar, instituțional, totul funcționează.

Cetățeanul este solvabil până la ultima lui nevoie.

Statul stabilește cât are de încasat. Cetățeanul trebuie să plătească.

Din salariu se rețin contribuții și impozit. Din banii rămași se plătesc taxe la consum, accize, impozite pe proprietate și facturi. Fiecare obligație are explicația ei. Împreună, ele pot lăsa omul fără suma necesară cheltuielilor cotidiene.

Dar traiul lui nu are scadență în evidențele fiscale.

Obligația de plată este precisă, executorie, însoțită de sancțiuni. Nevoia de a mânca, de a se încălzi sau de a-și cumpăra medicamente rămâne problema personală a contribuabilului.

Statul își contabilizează creanțele. Omul își contabilizează renunțările: consultația amânată, încălzirea redusă, alimentul lăsat pe raft.

I se cere să rămână un contribuabil funcțional chiar și atunci când abia se mai ține pe picioare. În evidențe, este dator. În casă, nu mai are din ce trăi.

Cât trăiește, omul trebuie să găsească bani pentru „taxa de șmecher” datorată statului. Când moare, statul consideră că-și achită datoria contribuind la înmormântarea celui pe care n-a reușit să-l țină în viață.

Voievodatele și voievozii să trăiască.

Ținem România împărțită în mii de mici voievodate, fiecare cu șefii, slujbașii și clientela sa politică. Le întreținem inclusiv din banii celor care muncesc pe salariul minim și nu-și permit un trai decent.

Omul renunță la medicamente. Aparatul își păstrează posturile. Lui i se spune să strângă cureaua. Pentru ei, se găsesc bani.

Acesta este absurdul criminal: populația trebuie să îndure sărăcia pentru a întreține un sistem administrativ-teritorial care apără privilegiile celor ce-l conduc.

Ai o casă. Se presupune că ai și bani.

Pentru administrație, locuința personală ajunge să fie tratată ca un lux: are suprafață, adresă și o valoare impozabilă. Pentru cel care trăiește în ea, poate fi rezultatul unei vieți de muncă, o moștenire sau singura apărare împotriva sărăciei.

Casa nu produce însă, în fiecare lună, banii necesari unui impozit mai mare. Oferă doar un strop de siguranță. Iar statul găsește în această siguranță încă ceva de impozitat.

Poți locui într-un imobil a cărui valoare impozabilă a crescut pe hârtie și să trăiești dintr-un venit care abia îți ajunge pentru hrană. Poți fi proprietar și, în același timp, să calculezi dacă îți permiți să pornești încălzirea.

Dar toate acestea nu schimbă suma de plată. Statul a stabilit cât îi datorezi. Tu trebuie să găsești banii, chiar dacă singura ta avere este acoperișul sub care trăiești.

Pe hârtie, casa valorează mai mult. În bucătărie, masa este tot mai săracă. Statul taxează valoarea de pe hârtie și își încasează banii din puținul de pe masă.

Plătești serviciul. Apoi ți se reproșează că-l vrei.

Una dintre cele mai revoltătoare forme ale discursului politic este reproșul că cetățeanul contribuie prea puțin pentru a cere condiții normale de viață.

Omul își plătește curentul, gazul, apa și canalizarea, dar ajunge să fie tratat ca beneficiarul unei generozități a statului. Facturile dispar din explicație. Taxele deja achitate dispar și ele. Rămâne imaginea unui cetățean care cere mereu și a unui stat împovărat de pretențiile lui.

În această logică, majorarea impozitului pe locuință este justificată prin existența utilităților: plătești prea puțin pe casă ca să ai asemenea pretenții. De parcă gazul ar veni odată cu decizia de impunere. De parcă energia, apa și canalizarea n-ar avea fiecare propria factură, propriul tarif și propriile sancțiuni pentru neplată.

Când încasează factura, ți se spune că ai consumat un serviciu. Când ceri socoteală pentru alte biruri, același serviciu reapare ca o favoare pentru care n-ai contribuit suficient.

Să ai căldură devine pretenție. Să circuli pe un drum decent devine pretenție. Să primești un serviciu pentru care ai plătit devine pretenție.

Încasarea suplimentară este însă firească. Majorarea este necesară. Sacrificiul este inevitabil.

Serviciul are preț când îl plătești și devine cadou când îndrăznești să-l ceri. Factura dovedește că ai plătit. În discursul puterii, rămâi mereu dator.

Dreptul există. Exercitarea lui te privește.

Poți contesta. Poți depune o cerere. Poți merge în instanță.

Aceste posibilități sunt invocate ca și cum simpla lor existență ar anula nedreptatea. Dar contestația cere timp. Procesul cere bani, energie și răbdare. Omul lovit de o decizie trebuie să-și finanțeze singur drumul până la eventuala recunoaștere a faptului că a fost nedreptățit.

Instituția se apără prin angajați plătiți din bani publici. Cetățeanul plătește și funcționarea instituției, și propria apărare împotriva ei.

Instituția lucrează în timpul programului. Cetățeanul își consumă viața.

La capătul acestui drum sinuos, poate obține o hotărâre care confirmă că a avut dreptate de la început. Instituția o înregistrează, în timp ce el numără anii pe care nu i-i mai dă nimeni înapoi.

Nemulțumirea există. Solidaritatea se destramă în dispute.

Nici societatea nu rămâne în afara acestui absurd. Cerem reacție, dar cercetăm mai întâi cine o propune. Cerem curaj, apoi îi judecăm pe cei care ies în stradă. Cerem lideri, însă îi întâmpinăm cu bănuiala că urmăresc ceva.

Un om poate protesta ani întregi și se poate trezi întrebat de ce nu face nimic. Experiența lui dispare fiindcă nu încape în verdictul momentului.

Avem nemulțumiri comune și solidarități incompatibile. Scumpirea îl apasă și pe cel care a votat cu noi, și pe cel pe care îl disprețuim. Umilința administrativă nu verifică opțiunea politică. Dar noi o verificăm înainte de a accepta să ne apărăm împreună.

Eticheta ajunge înaintea omului: georgist, pesedist, userist, aurist, liberal, nicușorist, prost, deștept, șmecher. Cetățeanul, cu drepturile și vulnerabilitățile sale, se vede tot mai greu în spatele acestor etichete.

Când limbajul public reduce totul la trădători, proști și vânduți, indignarea se consumă fără să mai construiască încrederea necesară unei acțiuni comune. Rămânem furioși, dar izolați.

Puterea are în față oameni care se suspectează reciproc, își contestă suferințele și își cer unul altuia dovezi de bună-credință. Le încurajează acest comportament, alimentând permanent sursele de conflict. Între timp, mecanismul funcționează.

România kafkiană se întreține și din această atomizare a societății. Din instituții care confundă răspunsul cu rezolvarea, din conducători care confundă funcția cu îndreptățirea și din cetățeni convinși că nimic nu mai are rost. Se întreține și din ipocrizia celui care cere altuia sacrificiul pe care el îl amână mereu.

Statul are aparatul, procedura, timpul instituțional și mijloacele de constrângere. Cetățeanul are un salariu, un corp care obosește și o singură viață.

Din acea viață trebuie să plătească tot: obligațiile, greșelile administrației și lupta pentru îndreptarea lor.

Continuă să bată la ușa castelului. Dinăuntru i se răspunde că solicitarea a fost înregistrată. Dacă nu mai apucă răspunsul, dosarul poate fi închis: solicitantul a decedat.

Omul a dispărut. Odată cu el, și problema pe care instituția trebuia s-o rezolve. În acte, nu mai există nicio cerere în așteptare. Doar, eventual, o datorie care trebuie recuperată de la urmași.

Foto:  statuia lui Franz Kafka (2003) realizată de sculptorul czech Jaroslav Róna, amplasată în Praga, lângă Sinagoga Spaniolă