Mă jur! Niciodată, dar absolut niciodată, nu am judecat oamenii după culoarea pielii sau după alte aspecte care nu sunt legate de alegerile lor.
Pe cei de culoare – în afară de podoaba capilară nici eu nu sunt prea alb – i-am privit în copilărie și adolescență cu oarecare curiozitate. Mai târziu, când am început să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc, suferințele lor și lupta pe care o duceau împotriva prejudecăților și a ticăloșiei umane, i-am privit chiar cu prețuire și respect. Elev în Craiova fiind, am interacționat cu ei de câte ori voiam să cumpăr o pereche de blugi sau doar pentru că locuiam în apropierea căminelor în care erau cazați studenții din Africa. M-am împrietenit cu Ali din Camerun și recunosc că m-am îndrăgostit de Miriam din Nigeria. Chiar ne-am sărutat de câteva ori prin desișurile Parcului Romanescu. Oamenii de culoare erau mereu printre eroii preferați ai cărților citite, iar atunci când nu era posibil, le găseam justificări în trecutul istoric.
Totul a fost așa până când a apărut sintagma „politically correct”, care demonstrează din plin că ceea ce este generat de mințile politicienilor poate fi oricum, numai corect nu! Din acel moment, totul s-a bulversat, iar ceea ce părea să intre în mod natural pe făgașul normal a suferit de influența politică care, printr-o discriminare pozitivă exagerată, a vrut să impună lucruri la fel de greu de digerat în lumea oamenilor raționali, precum nemernicia celor care îi tratau pe cei diferiți de ei ca fiind persoane de rang inferior. Și uite așa, acest curent și-a făcut loc cu agresivitate în politică, literatură, cinematografie și acum în sport.
Controversele apărute în concursul de gimnastică al Olimpiadei de la Paris au demonstrat din plin că discriminarea pozitivă nu rectifică efectele discriminării, ci dimpotrivă, le amplifică, dovedindu-se la fel de imorală ca și discriminarea negativă.
Începem să ne întrebăm dacă cei care au conceput această măsură compensatorie aplicată unor minorități rasiale sunt cu adevărat interesați de promovarea unității în diversitate sau doresc să genereze noi motive de nemulțumire, sesizând că cele anterioare se cam estompaseră atunci când, în mod oarecum surprinzător, albii din Africa de Sud au permis alegerea unui președinte de culoare, Nelson Mandela, iar SUA l-a ales ca președinte pe Barack Obama.
Ce nu se vrea a se înțelege este că exagerările și nedreptățile create din dorința de a promova discriminarea pozitivă riscă să trezească antipatii și conflicte pe care le credeam de domeniul trecutului.
Într-o altă ordine de idei, dar în strânsă legătură cu cele spuse până acum, amintesc că, deși fusese ținut 27 de ani în închisoare de către albi, pe întreaga perioadă a mandatului său de președinte al Africii de Sud, Nelson Mandela a încercat să unească albi, negri, indieni și metiși într-un singur popor! Într-o țară în care politica de apartheid împinsese la periferia societății populația majoritară de culoare neagră, unde asuprirea și suferința acesteia erau percepute de către albi ca o stare de normalitate, într-o țară guvernată cu ură și mână forte de o minoritate albă, roata istoriei s-a întors și la putere a ajuns Congresul Național African, condus de Nelson Mandela, un simbol internațional al luptei împotriva apartheid-ului. Într-o astfel de țară și într-un astfel de moment, Nelson Mandela, președintele în care toți negrii Africii de Sud vedeau oportunitatea răzbunării pentru toate nedreptățile suferite, le-a vorbit africanilor nu despre ură sau răzbunare, ci despre vindecarea rănilor și despre iertare ca factor de eliberare a sufletului! „Este momentul în care trebuie să ne construim națiunea folosind fiecare cărămidă rămasă”, spunea Mandela, referindu-se, în mod evident, la toate resursele umane pe care le avea această țară.
Mandela a înțeles un lucru esențial: dacă se vor lăsa conduși de îndreptățita dorință de răzbunare, vor arăta că sunt exact ceea ce populația de culoare albă se temea că vor fi, reînnoind astfel ciclul de frică și de ură dintre diferitele segmente ale populației africane. Cu ură și frică nu se poate construi nimic, iar Mandela, după 27 de ani de închisoare, de suferințe și frustrări, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a transforma toate grupurile sociale, extrem de diferite, într-o singură echipă care să funcționeze în favoarea unei singure țări, Africa de Sud!
Ce simplu! Dar… cât de eficient! După ce a fost închis 27 de ani de către minoritatea albă care guverna cu mână de fier, primul președinte negru al Africii de Sud a reușit, folosind dorința de pace, dragostea față de oameni, înțelegerea, iertarea și respectul, să se facă iubit și respectat de întreaga populație a acestei țări!
Aceasta este calea, nu propunerile idioate ale unor farisei din zona de politică globală, care decid tot ce cred ei că este bine sau rău, impunându-ne un model de unitate care nu poate duce decât la dezbinare.
Sfinții închisorilor comuniste au cerut cu limba de moarte să nu fie răzbunați!
Nici oamenii de culoare nu au nevoie de favoruri care să le răzbune suferința. Nu asta au cerut pe parcursul dramaticei lor istorii, ci libertate, echitate și echilibru. În loc să construiască o astfel de societate, politicienii au ales să ofere cadouri otrăvite extrem de dăunătoare echității și păcii sociale!
Pentru că antidiscriminarea este tot discriminare atunci când, pentru a-i proteja pe cei puțini sau mai puțin puternici, afectăm drepturile celor mulți sau ale celor mai puternici.
