Ziua în care muntele ne-a pus în genunchi, dar cerul ne-a ridicat

Articol de
Marian Apostol

– 6 iunie 2025 –

Tăcerea verde a Pirineilor

– 7 iunie 2025 –

Piatra care judecă și nămolul care iartă

 

– 8 iunie 2025 –

Ziua în care muntele ne-a pus în genunchi, dar cerul ne-a ridicat

  • Pelerini între două ape – Marea Mediterană și Oceanul Atlantic

 

Dimineața ne-a întâmpinat senină, fără urmă de ploaie. După un mic dejun tihnit, ne-am luat rămas-bun de la Naty, pictorița cu suflet cald care ne-a găzduit în casa ei din Ordoquy. Am plecat la drum cu inima ușoară și pasul hotărât. Costel, cu instinctul lui mereu conectat la cer și la pământ, ne-a spus zâmbind: „Va fi o zi bună de mers!” Și a fost.

 

 

În mai puțin de două ore ajungem la Mauleon-Licharre. De aici începe adevărata provocare. Traseul spre Saint-Just-Ibarre însumează 23 de kilometri de efort, frumusețe și revelație. Prima urcare începe din Garindein și ne aduce, treptat, la o altitudine cu aproximativ 200 de metri mai sus. Este o urcare domoală, dar susținută, care ne încălzește mușchii și ne pregătește sufletul.

 

Coborâm apoi spre Ordiarp, la 175 m altitudine, un moment de respiro care ne oferă doar o scurtă iluzie de ușurare. Ce urmează este urcușul adevărat: Col d’Ehütza, 549 m – cu o diferență de nivel de aproximativ 400 m. Ne aplecăm de spate, tragem aer adânc, iar muntele parcă râde în bărbie, punându-ne la încercare. Dar odată ajunși sus, totul se schimbă. Vântul rece ne mângâie obrajii, iar priveliștea este o răsplată pe care nicio hartă nu o poate promite.

 

Acolo, sus, vedem vulturi în zbor larg, plutind în cercuri perfecte, ca niște spirite bătrâne care ne măsoară din ochi. Miroase a pășuni crude, a cer deschis. Ne simțim vii, purificați.

 

 

Într-un jgheab plin cu apă curată zărim vietăți ciudate. La început credem că sunt pești, dar ceva nu se potrivește. Se mișcă altfel. Au picioare. Și o coadă foarte lungă, ca o linie trasă cu mâna tremurând. Salamandre? Șopârle de apă? Sau, cine știe, niște pui de crocodil rătăciți dintr-un basm uitat? Dar ce să caute crocodilii într-un jgheab? Bine… ce să caute și șopârlele? Dar noi, ce căutăm?

 

Râdem – obosiți, dar uimiți – ca niște copii care n-au uitat încă să se mire.

– Poate și ele sunt în pelerinaj, glumește Vasile.

– Sau poate noi suntem personajele ciudate din povestea lor, adaug eu.

 

Le privim cum alunecă prin apă, tăcute și neverosimile, și ceva în noi se liniștește. Că nu totul trebuie explicat. Unele lucruri există doar ca să fie văzute. Și mirarea, când vine, e un dar.

 

Urcăm în liniște, fiecare cu gândurile lui, dar cu pașii mereu aliniați. Înălțimea ne deschide privirea și sufletul. Acolo, sus, totul pare posibil: vântul e curat, zborul vulturilor se împletește cu norii, iar verdele pășunilor ne intră în piele. Am vrea să rămânem acolo. Și totuși…

 

 

Viața nu e doar urcuș. Și înălțimile nu sunt o destinație, ci un popas. Ne dăm seama că, oricât de mult am iubi aerul rarefiat al culmilor, trebuie să coborâm. Pentru că vrem, pentru că ni se cere, sau doar pentru că e nevoie. Coborârea e inevitabilă. Dar dacă nu o înțelegem, ea poate deveni o cădere.

 

Am învățat azi că trebuie să coborâm cu aceeași demnitate cu care am urcat. Să nu ne agățăm de vârf ca de o iluzie. Să ne bucurăm de peisaj chiar și când picioarele ne tremură, să găsim frumusețe în pietrele ude, în noroiul care ne lipește pașii de pământ. Coborârea este și ea parte din drumul nostru, nu o înfrângere, ci o revenire lucidă în adâncul firesc al vieții.

 

Coborârea de la Col d’Ehütza a fost poate cea mai dureroasă de pe tot Camino-ul. Nu doar pentru că era abruptă, ci pentru că noroiul adânc, cleios, ne-a prins pașii ca o capcană a pământului. Fiecare pas era o luptă. Pantofii ni se transformaseră în bolovani grei, iar picioarele nu ne mai ascultau. Simțeam că trupul ni se dezintegrează pe dinăuntru, dar voința rămânea acolo, ca un far într-o ceață densă.

 

 

Și totuși, am mers. Am tăcut, ne-am sprijinit, ne-am încurajat. În cele din urmă, am ajuns la Saint-Just-Ibarre, sleiți de puteri, dar încă împreună, încă vii.

 

Nu știam exact unde vom înnopta, dar știam că în acest sat basc există un loc de cazare pentru pelerini. Întrebăm, căutăm, iar în cele din urmă ajungem la fermă – locul administrat de Sandra, o femeie simplă, hotărâtă, cu o privire limpede și o voce care nu lasă loc de îndoieli. Nu e doar gospodină – e stăpâna unei lumi bine așezate, în care totul are sens: de la grămada de fân din curte, până la hainele ude ale pelerinilor atârnate pe sârmă, la uscat.

 

Ne primește cu naturalețea celor care sunt obișnuiți să dea. Ne arată unde putem lăsa bocancii, unde ne putem odihni. Ne spune că putem spăla hainele și, la rugămintea noastră, ne ajută cu totul. Aici, lucrurile se rezolvă nu cu „poate” sau „vom vedea”, ci cu „facem acum”. Ne regăsim în această simplitate eficientă, în acest firesc al gesturilor.

 

Ferma Sandrei e mai mult decât un adăpost. Este o poartă deschisă într-un spațiu pastoral autentic. Talăngile animalelor răsună mereu în fundal, ca un clopot tăcut al pământului. Vacile, caprele și oile pasc liniștite, ritmând aerul cu clinchete blânde, iar curtea miroase a fân, a lapte, a pământ reavăn și viață trăită direct.

 

Ne întindem hainele pe sârmă, afară, exact cum făceam acasă, la Balasan. Le privim dansând în vântul blând de seară, ca niște steaguri ale efortului nostru, și simțim o liniște adâncă. Deasupra noastră, cerul se lasă încet peste munți, iar în noi se lasă o pace pe care n-o putem explica.

 

 

Sandra ne promite o masă tovarășească. O așteptăm cu bucurie, nu doar pentru hrană, ci pentru acel sentiment rar că aparținem acestui loc, chiar și pentru o singură noapte.

 

Ne gândim la ziua de mâine – Saint-Jean-Pied-de-Port, începutul primului meu Camino, acum opt ani. Atunci eram la început. Astăzi sunt în alt punct al drumului, dar cu aceeași deschidere.

 

Ferma Sandrei nu e doar un loc unde te oprești. E genul acela de loc care te primește firesc, fără multe vorbe, și îți arată că lucrurile simple pot vindeca. Aici, viața are sens, și oricine ajunge obosit la poartă se simte, măcar pentru o vreme, ca acasă.

 

Și noi știm. Dar simțim și că aici, la Sandra, viața nu se închide cu noaptea, ci continuă într-o altă formă: odihnă, hrană, poveste. Și, poate, vis.

 

 

Ne așezăm, așteptăm cina și ne lăsăm cuprinși de oboseală și recunoștință. Mâine ne așteaptă Saint-Jean-Pied-de-Port – locul de unde, acum opt ani, am pornit pentru prima oară pe Camino Francez.

 

Atunci eram doi prieteni, eu și Costică, la început de drum. Astăzi suntem trei – alte trupuri, alte povești, alte înțelesuri. Și totuși, aceeași esență.

 

Camino-ul Pirenian ne-a învățat că drumul nu este despre cât de departe mergem, ci despre cât de adânc ne întâlnim cu noi înșine. Munții nu ne-au întrebat cine suntem. Ne-au arătat.

 

 

Facebook Comments
Distribuie:

Te-ar mai putea interesa si

Cele mai citite