Ziua în care poezia a pus capacul

– 26 mai 2025 –

Drumul ploii și tăcerea catedralei: o zi în sufletul Pamiers

– 27 mai 2025 –

Pelerini între două ape, de la Mediterana la Atlantic, în căutarea unui sens

– 28 mai 2025 –

Ziua în care poezia a pus capacul

• Din jurnalul unei călătorii care leagă Mediterana de Atlantic

Plecarea din Montegut-Plantaurel spre Mas d’Azil a fost matinală, pe la ora opt. Un drum scurt, de vreo 18 kilometri, dar cu o urcare zdravănă la mijloc și o coborâre blândă spre o localitate cochetă, de puțin peste 1.200 de suflete. Un fel de capitală rurală, cu piață pentru producători, câteva restaurante și magazine din care se alimentează satele liliputane din jur.

Pe la kilometrul zece, după ce urcasem și coborâsem deja coasta ce se anunța amenințatoare, o mașină Citroën s-a oprit lângă noi. Din ea a coborât o femeie în jur de 60 de ani, cu un mers hotărât și o curiozitate sinceră. Ne-a întrebat cine suntem, de unde venim și încotro mergem – întrebări clasice pe Camino, care deschid uși și, uneori, porți spre lumi neașteptate. Apoi, cu o emoție discretă în voce, ne-a invitat la ea acasă, la o cafea. Locuia la vreo doi kilometri, dar s-a oferit să ne ducă cu mașina.

Costel, ușor ezitant, cântărea opțiunea. Dar, auzind că ar putea fi și bere, s-a urcat decis în Citroën, abandonând orice urmă de rezervă.

Așa am ajuns în Gabre, la Colette – o franțuzoaică care a trăit în Belgia, văduvă, iar acum și-a găsit liniștea într-un sat franțuzesc, printre dealuri, păsări și amintiri. Mie și lui Mircea ne-a oferit câte o cafea, lui Costel, două beri, și, tuturor, o bucată din viața ei. Cu o sinceritate tulburătoare, ne-a mărturisit că are o formă de autism – un mod personal de a spune că invitația ei a fost pentru ea un gest de mare curaj. Un salt dincolo de propriile limite. Un semn de încredere și respect pentru drumul nostru.

A fost unul dintre acele momente rare, de tăcere caldă și adevăr, care te umplu fără să te strivească. În timp ce în lupta politică se operează cu ideea că francezii sunt reci, încrezuți și neprietenoși cu românii, Colette ne-a demonstrat contrariul, alăturând exemplul ei altor exemple care scot acest mod de comportament din zona unui posibile excepții și îl introduc în regulă! Astfel, cu gestul ei simplu și profund, a șters o prejudecată, ca și cum ar fi tras linie pe o pagină veche și ar fi început o poveste nouă. De fapt, în ultimele zile, întâlnim tot mai des astfel de povești care sfărâmă clișee. Și începem să înțelegem că distanțele dintre oameni sunt, adesea, doar iluzii născute din imagini false – prejudecăți, temeri, aparențe. În spatele lor, ne dorim cu toții același lucru: să fim înțeleși.

După vreo trei sferturi de oră, ne-am luat rămas bun și am reluat drumul. Soarele a început să apese tot mai tare, așa că, înainte de Mas d’Azil, ne-am oprit la un camping pentru o porție salvatoare de umbră. La plecare, mi-am uitat bățul de trekking. Pierdere minoră în termeni materiali, dar aproape tragică pentru genunchii mei.

Ajunși în Mas d’Azil, locul nostru de cazare – administrat de Biserica protestantă – era deschis, dar pustiu. Făcusem rezervare telefonică, așa că am intrat cu încredere. Am lăsat rucsacii, ne-am spălat, am hoinărit puțin prin orășel. La întoarcere, tot nimeni. Așa că ne-am făcut comozi: duș, toaletă, un strop de contemplare.

Iar acolo, în locul în care și regele merge neînsoțit, constat că poezia încearcă să pună, cu discreție, capacul pe toaletă.

Pe perete era lipită o hârtie cu o poezie, în franceză. Tradusă aproximativ de mine, cu google translator, ea suna cam așa:

Colțișorul

Voi care veniți aici, într-o postură smerită,
Să vă descărcați povara din părțile grele ale trupului,
Vă rugăm, când veți fi ușurat natura
Și ați fi depus în urnă un modest cadou,
Să eliberați în amforă un curent de undă pură.

Și, pe altarul fumegând, să așezați drept acoperiș
Capacul rotunjit, a cărui nobilă îmbinare
Trebuie să servească drept mormânt
Pentru parfumurile indiscrete.

Este un text plin de umor și rafinament, un omagiu poetic adus unei acțiuni cotidiene și o pledoarie în versuri pentru buna-cuviință, unde capacul de WC devine un acoperiș pentru altarul cotidian, iar curentul de undă pură era o metaforă pentru trasul apei.

Semnată glumeț: „Alfred de Musset către George Sand”. Cu o corectură pe margine de la un pelerin vigilent: „George – feminin, Georges – masculin”. Spiritul critic trăiește, se pare, și în closete.

Nota de subsol m-a cucerit definitiv: „Acest text era afișat aici, dar într-o versiune greșită. Mulțumim pelerinului care ne-a trimis varianta autentică. Poezia, chiar și în toalete, e un lucru bun.”

Într-o lume în care interdicțiile sunt țipate pe afișe agresive – NU ARUNCAȚI HÂRTIA ÎN TOALETĂ! – cineva a ales rima. În loc de avertismente, metafore. În loc de reguli, poezie.

Și, culmea, funcționa: era curat, liniște, ordine. Spiritul și disciplina dansau împreună, într-un loc cât se poate de neașteptat. Costel, care e poet cu acte în regulă, a zâmbit larg. Nu de puține ori mi-a spus că poezia trebuie să fie acolo unde viața pare cel mai departe de ea. În gări, în baruri, în spitale. Sau, iată, în toalete.

Spre seară, o doamnă de peste 70 de ani a venit să ne salute, să ne ștampileze credencialele și să ne ureze noapte bună. Pe o masă din dormitorul cu șase paturi, o cutie simplă: acolo trebuia să punem banii pentru cazare. Prețul era „donativo” – ceea ce nu înseamnă că e gratis, ci că fiecare oferă cât poate și cât simte.

Pe Camino, nimic nu e întâmplător. Uneori, până și un capac de toaletă poate deveni piedestal pentru poezie, dacă știi să privești viața cu uimire și autoironie.