Sunt sindicalist. Din această calitate privesc societatea și simt obligația să spun lucrurile așa cum le văd și le înțeleg. Nu pretind că dețin adevărul sau că judecățile mele sunt ferite de greșeală. Încerc însă să redau onest ceea ce gândesc, fără să-mi ajustez opiniile după simpatii sau antipatii de moment.
Mă preocupă pierderea încrederii oamenilor în posibilitatea de a-și rezolva problemele prin reprezentare și dialog. Când vorbim despre ascensiunea extremismului, privim spre cei care exploatează nemulțumirea. Dar cine creează condițiile în care promisiunile radicale devin atrăgătoare? Ce responsabilitate au cei care, prin guvernare, au îndepărtat oamenii de instituțiile democratice?
În cazul lui Ilie Bolojan, recunosc intenția de a corecta dezechilibrele bugetare, de a limita risipa și de a reduce privilegiile. Sunt obiective necesare. Banul public trebuie folosit echitabil, iar diferențele exagerate din sistemele de salarizare și pensionare nu pot fi apărate doar pentru că în spatele lor se află interese puternice.
Era o luptă greu de dus, care cerea parteneri politici consecvenți și susținere socială construită prin negociere. Hotărârea premierului nu putea înlocui capacitatea de a asculta și de a modifica măsurile atunci când argumentele și consecințele lor o impuneau.
Aici se află principalul meu reproș față de Bolojan. Înțeleg constrângerile bugetare, dar ele nu sunt singurele din societate. Salariatul care abia își acoperă cheltuielile și pensionarul care își calculează fiecare cumpărătură au propriile limite. Dezechilibrul reformei a fost, din perspectiva mea, tocmai acesta: măsurile care apăsau asupra celor cu puține resurse au produs efecte, în timp ce corectarea marilor privilegii a întâlnit blocaje. Cum să le ceri încredere dacă povara lor este deja o realitate, iar reducerea privilegiilor rămâne nesigură?
Sindicatele funcționează, la rândul lor, în interiorul unor constrângeri. Liderii sunt mandatați de oameni să le apere drepturile și trebuie să se întoarcă în fața membrilor cu rezultate. Nu cu satisfacții de formă pentru ei înșiși, ci cu dovada că negocierea poate schimba ceva. Un sindicat poate explica dificultățile, accepta compromisuri și cere răbdare. Dar nu la nesfârșit, mai ales când oamenii constată că vocea lor nu contează.

Au existat întâlniri cu sindicatele. Dar consultările la care mă refer nu au schimbat nici măcar cu o virgulă deciziile deja luate. Mesajul receptat era că ne puteam exprima dezacordul, dar proiectul guvernului trebuia dus până la capăt în forma stabilită.
Când negocierea nu produce rezultate, nemulțumirea se îndreaptă și spre reprezentanți. Încrederea în lideri scade, apoi se erodează încrederea în instituția sindicală. Sub această presiune, discursul se poate radicaliza. Liderii încearcă să răspundă așteptărilor membrilor și să păstreze credibilitatea organizației. Nu sunt scutiți de răspundere, dar o guvernare rigidă contribuie la înăsprirea pozițiilor și la îngustarea spațiului de negociere. Partenerii onești caută soluții care să dea credibilitate dialogului și partenerilor. Cei lipsiți de onestitate, adepți ai conflictului, caută să-și decredibilizeze interlocutorii.
Riscul cel mai grav apare când oamenii nu mai cred nici în liderii aleși, nici în reprezentarea sindicală. Nemulțumirea își caută alte forme de organizare, iar locul instituțiilor dialogului poate fi ocupat de structuri radicale, inclusiv de unele care resping cadrul legal și normele democratice. Nu orice alternativă la sindicate are acest caracter, dar slăbirea reprezentării democratice deschide un spațiu pe care alții îl pot folosi.
Observ că aceste lucruri se întâmplă deja și nu pot să mă prefac că nu le văd: încrederea în sindicate scade, iar nemulțumirea se îndreaptă spre voci radicale. Aceasta ar trebui să-i preocupe inclusiv pe guvernanții care consideră sindicatele incomode.
Pe acest fond trebuie privită și relația cu PSD. Foarte mulți lideri sindicali și membri de sindicat nu au încredere nici în acest partid. Dar când PSD preia revendicări ale salariaților, nu le poți cere sindicatelor să-și abandoneze propriile cereri doar pentru a evita asocierea cu el. Mandatul primit de la oameni rămâne același. Susținerea unei revendicări nu echivalează cu adeziunea la partidul care o folosește.
Responsabilitatea nu îi aparține exclusiv lui Bolojan. În cazul PSD, reproșul meu este mai apăsat: a participat la guvernare, și-a asumat un program și a contribuit la deciziile ale căror consecințe le-a denunțat ulterior. Cum poate pretinde că apără oamenii împotriva unei puteri pe care el însuși a exercitat-o?
PSD a contribuit decisiv la demiterea guvernului, invocând binele oamenilor. Ce greutăți le-a înlăturat? Ce soluție mai bună a făcut posibilă? Din perspectiva mea, ruptura a accentuat dificultățile și incertitudinea, alimentând imaginea unei țări incapabile să se guverneze. Oamenii au rămas cu poverile impuse și cu nesiguranța zilei de mâine. „Guvernarea pentru oameni” trebuie să însemne mai mult decât o lozincă.
Aici văd ipocrizia PSD: a pretins că îi protejează pe cei afectați, dar a provocat o criză fără să le asigure protecția promisă. A răsturna un guvern nu înseamnă a îmbunătăți viața oamenilor, iar indignarea ulterioară nu șterge răspunderea pentru deciziile luate.
Mai grav mi se pare momentul rupturii: atunci când reforma a început să amenințe sistemul de favoruri, numiri și dependențe politice construit de-a lungul timpului. Un sistem care permite PSD să influențeze instituțiile și resursele publice chiar și din opoziție. Din punctul meu de vedere, aici trebuie căutată motivația desprinderii de Bolojan. Disponibilitatea de a continua guvernarea fără el arată că partidul voia să înlăture omul care amenința aceste mecanisme, păstrând posibilitatea de a decide.
Îi reproșez lui Bolojan rigiditatea, dar nu accept drept sincer discursul celor care au folosit nemulțumirea oamenilor pentru a-și apăra sistemul de influență, lăsând costurile rupturii tot în seama cetățenilor.
Toți funcționăm în interiorul unor constrângeri: guvernul are obligații bugetare, sindicatele au un mandat de reprezentare, cetățenii au limite materiale și așteptări legitime. Dialogul trebuie să permită întâlnirea acestor realități și ajustarea deciziilor. Când fiecare vede numai propriile constrângeri, pierde întreaga societate, odată cu încrederea că problemele ei mai pot fi rezolvate democratic.
![]()
În fond, le reproșez politicienilor, de la putere sau din opoziție, că nu cred în dialogul social și nici în cel politic. Prin legi și atitudini, l-au redus la un decor democratic: se organizează întâlniri, se bifează consultări, dar deciziile rămân închise în fața argumentelor. Interlocutorului i se permite să vorbească, fără să i se recunoască posibilitatea de a schimba ceva.
Un instrument menit să construiască încredere și să responsabilizeze actorii sociali și politici, precum și societatea în ansamblul ei, ajunge astfel o formă fără fond. Dialogul presupune disponibilitatea de a-ți reconsidera poziția și de a construi o soluție pentru care răspunderea este împărtășită.
Le reproșez deci, că, în mod perfid și sistematic, au golit dialogul de conținut, iar acum, cu aceeași perfidie, îi învinovățesc pe oameni că nu mai cred în el.











![UPDATE. Cutremur în IPJ și Prefectura Caraș-Severin! Ofițeri superiori, reținuți pentru 24 de ore! Prefectul Matei Lupu și-a dat demisia?! [VIDEO EXCLUSIV]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2019/12/diicot-dga-mirel-pascu-arme-2.jpg)

![UPDATE. Pacient bătut pe holurile Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Județean din Reșița [VIDEO]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2020/01/pacienti-batuti-in-spital.jpg)