Am urmărit zilele acestea serialul Santo, o producție Netflix care m-a ținut captiv de la primul până la ultimul episod. O poveste bine construită, cu suspans, personaje complicate, interpretări convingătoare și o atmosferă apăsătoare, în care violența, crima, fanatismul și teama se amestecă într-un univers aproape sufocant. Și totuși, la final, în locul satisfacției pe care ți-o poate oferi o creație artistică reușită, am rămas cu un gust amar. Cu un sentiment de neliniște care nu avea legătură doar cu atrocitățile prezentate, ci mai ales cu ceea ce povestea părea să-mi transmită despre lumea în care trăim.
M-am întrebat ce au vrut, de fapt, să ne spună cei care au realizat acest serial. Dincolo de talentul actorilor, de priceperea regizorală, de scenariu, de banii și energia investite într-o asemenea producție, care este mesajul cu care ar trebui să rămânem?
Că răul există? Știam deja. Că poate fi cumplit, că se ascunde sub chipuri nebănuite, că își găsește slujitori și în oameni de la care ne-am aștepta să-l combată? Știam și asta. Dar să construiești o lume în care răul pare atotputernic, în care îi simți prezența chiar și atunci când nu-l vezi, în care aproape nimeni nu mai poate fi considerat nevinovat, iar binele nu izbutește să ofere nici măcar perspectiva unei izbânzi, înseamnă, cred eu, mai mult decât a spune o poveste.
Înseamnă a transmite o anumită viziune asupra existenței.
Desigur, mi se poate spune că aceasta este arta, că ea nu are obligația de a ne consola, că viața nu este întotdeauna dreaptă și că finalurile fericite nu reprezintă o condiție a valorii artistice. Sunt de acord. Nu cer nimănui să falsifice realitatea, să ascundă suferința sau să transforme cinematografia într-o nesfârșită lecție de morală. Dar nici nu cred că simpla invocare a libertății artistice poate închide orice discuție despre responsabilitatea creatorului față de cei cărora li se adresează.
Pentru că arta, fie că își asumă sau nu acest lucru, are și un rol formator. Ea nu transmite doar întâmplări, ci și atitudini, modele de comportament, moduri de a înțelege oamenii și lumea. Nu întotdeauna învățăm dintr-un film ceea ce autorul și-a propus să ne învețe. Uneori rămânem tocmai cu ceea ce el nu a intenționat să ne transmită.
Și atunci mă întreb: dacă prezentăm răul astfel încât să devină fascinant, inteligent, seducător, atotputernic și, în cele din urmă, inevitabil, ce șansă îi mai oferim omului să se apere împotriva lui? Măcar evitându-l. Măcar refuzând să-l accepte.
Nu cumva, obișnuindu-ne mereu cu prezența lui, ajungem să-l considerăm parte firească a existenței? Nu cumva, după ce l-am văzut de atâtea ori triumfând, începem să credem că orice împotrivire este inutilă?
Mi se pare că aici se ascunde un pericol mai mare decât violența însăși. Nu acela de a transforma automat spectatorii în oameni violenți, ci de a-i obișnui cu neputința. De a le slăbi încrederea că binele merită apărat, că dreptatea poate învinge, că solidaritatea, demnitatea și curajul mai au vreun rost.
Pentru că răul nu are nevoie să ne cucerească pe toți. Îi este suficient să ne convingă că nu poate fi învins.
M-am întrebat, inevitabil, și cine finanțează asemenea producții. Cu ce scop? Doar pentru audiență, pentru profit, pentru spectaculozitatea violenței? Să fie numai rezultatul unei industrii care a descoperit că frica se vinde bine? Sau asistăm la ceva mai profund, la un proces cultural prin care lumea este obișnuită, încetul cu încetul, să trăiască fără încredere în bine?
Nu am dovezi că în spatele unor asemenea producții s-ar afla un proiect deliberat de transformare morală a societății. Dar nici nu cred că trebuie să demonstrăm existența unui asemenea proiect pentru a discuta despre consecințele posibile ale produselor sale culturale.
Poate că nu există niciun plan ascuns. Poate că este suficient ca spectacolul răului să aducă profit, iar succesul comercial să încurajeze repetarea formulei. Din această repetare se poate naște, fără să fi fost neapărat dorită de cineva, o cultură a neîncrederii, a cinismului și a resemnării.
Și totuși, cine își asumă responsabilitatea pentru ceea ce rămâne în sufletul spectatorului după ce ecranul se stinge?
Firește, nu toți oamenii reacționează la fel. Un asemenea film poate trezi revoltă, spirit critic, dorința de a combate răul. Dar poate produce și fascinație, teamă sau sentimentul că lumea este definitiv pierdută. Tocmai de aceea efectul său nu ar trebui tratat ca un amănunt lipsit de importanță.
Într-o societate în care copiii și tinerii cresc înconjurați de imagini, povești și personaje care le solicită permanent atenția, întrebarea devine și mai apăsătoare: ce generații vrem să formăm?
Generații care să considere cruzimea o dovadă de putere, cinismul o formă de inteligență, iar neîncrederea în oameni o expresie a maturității? Generații pentru care bunătatea să devină sinonimă cu slăbiciunea, iar speranța să fie privită ca o naivitate?
Sau generații care să cunoască răul, să-i înțeleagă mecanismele, dar să nu înceteze să creadă că i se pot împotrivi?
Am spus cândva, vorbind despre rostul scriitorului, că trebuie „să scrii ca și când ai vrea să pui balsam pe rănile lumii, să cauți frumosul chiar și acolo unde mulți cred că nu mai există”. Să descoperi bucuria din sufletele oamenilor, să o faci vizibilă și să construiești punți între ei. Să contribui la o existență solidară, în care indiferența față de suferință să nu-și mai aibă locul.
Cred și astăzi în aceste lucruri. Poate chiar mai mult decât atunci când le-am formulat.
Nu pentru că aș trăi într-o lume imaginară, lipsită de conflicte, suferință sau nedreptate. Dimpotrivă. Tocmai pentru că știu cât rău există, cred că avem nevoie să apărăm ceea ce este bun în oameni. Să-l căutăm, să-l scoatem la lumină, să-i dăm o voce. Nu pentru a ascunde adevărul, ci pentru a nu-l reduce la partea lui cea mai întunecată.
O lume în care există numai rău este la fel de falsă ca una în care există numai bine.
Iar creatorul, fie el scriitor, regizor sau artist de orice fel, are, cred eu, responsabilitatea de a nu confunda profunzimea cu disperarea și luciditatea cu absența speranței.
Mă gândesc uneori că am ajuns să admirăm atât de mult capacitatea artei de a ne tulbura, încât am început să uităm de capacitatea ei de a ne însenina. Ne-am obișnuit să considerăm întunericul mai profund decât lumina, deznădejdea mai credibilă decât speranța și cruzimea mai spectaculoasă decât bunătatea.
Dar oare de ce?
De ce ar fi mai puțin valoroasă artistic povestea unui om care salvează o viață decât aceea a unui criminal care distruge o sută? De ce ar fi solidaritatea mai puțin interesantă decât trădarea? De ce ar fi mai puțin fascinant un om care rezistă răului decât unul care se lasă cucerit de el?
Nu cred că răspunsul ține numai de artă. Ține și de lumea pe care am construit-o în jurul ei, de ceea ce alegem să promovăm, să finanțăm și să transformăm în spectacol.
Poate că adevărata problemă nu este că răul apare tot mai des pe ecranele noastre, ci că, uneori, îi oferim întreaga scenă. Toate luminile. Toată forța de seducție a poveștii. Iar binelui îi rezervăm un rol atât de neînsemnat, încât abia dacă îi mai observăm existența.
Și astfel, fără să ne dăm seama, riscăm să transformăm răul dintr-o realitate împotriva căreia trebuie să luptăm într-un mod de viață la care trebuie să ne adaptăm.
La un moment dat, îmi imaginez că răul însuși, sătul de propria existență, va ajunge să-și spună pe nume. Își va arăta adevăratul chip și va striga către oameni:
— Ei, da, eu sunt! Salvați-mă de mine!
Dar oamenii se vor fi obișnuit atât de mult cu răul, încât nu vor mai dori să scape de el.
Iar atunci, răul nu va mai avea nevoie să ne învingă. Îl vom apăra noi înșine.
Și de el însuși… și de noi!











![UPDATE. Cutremur în IPJ și Prefectura Caraș-Severin! Ofițeri superiori, reținuți pentru 24 de ore! Prefectul Matei Lupu și-a dat demisia?! [VIDEO EXCLUSIV]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2019/12/diicot-dga-mirel-pascu-arme-2.jpg)

![UPDATE. Pacient bătut pe holurile Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Județean din Reșița [VIDEO]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2020/01/pacienti-batuti-in-spital.jpg)