– 22 mai 2025 –
Ziua beagle-ului dispărut și a gardurilor spirituale
– 23 mai 2025 –
Ziua în care traseul ne-a pus la încercare, dar n-a reușit să ne învingă
– 24 mai 2025 –
Carcassonne – Fanjeaux: drumuri despărțite, destine împletite
- Din jurnalul unei călătorii, perpedes apostolorum, care leagă Mediterana de Atlantic
Dimineața ne-a scos din Carcassonne ca un vânt nehotărât care împrăștie frunzele în direcții diferite. Nu a fost o ieșire, ci o dispersare. Ghidul spunea că etapa se încheie în Arzens – dar drumul, mereu încăpățânat, a ținut să-și râdă de hărți și GPS-uri. Unul ne împingea spre dreapta, altul spre stânga, iar marcajele, ca niște promisiuni uitate, se ascundeau în iarbă. Până la Arzens, poteca era o poveste spusă în șoaptă, uneori deloc.
Am luat-o puțin înainte, fără să observ că Mircea și Costel au luat-o pe alt traseu. Ne-am promis revederea în Lavalette sau Arzens, și până la urmă, cum spune orice proverb pe care l-ai putea găsi într-un han de provincie: toate drumurile duc în Arzens. Ne-am regăsit acolo, venind din direcții opuse, dar cu același praf pe bocanci.
Era ziua soției mele. O zi bună pentru o bere, o comemorare lichidă a dragostei și a drumului. Le-am oferit prietenilor mei această clipă de sărbătoare. Înviorați, am decis să împingem limitele: mai departe, spre necunoscut, poate chiar spre un miracol cotidian. Ultimii kilometri – în final au fost 35 – ne-au strâns trupurile ca niște chingi nevăzute.
Localitatea Montreal ne-a primit obosiți, tăcuți, cu spinările aplecate, ca niște statui dintr-o catedrală de pământ.
În timp ce ne odihneam oasele la o terasă, de noi se apropie o doamnă, cu un băiat de aproximativ 18 ani, care ne întreabă încotro mergem. I-am răspuns, apoi ne întreabă dacă nu vrem să bem o bere din partea dânsei. Este ok, dar pentru ce?, spune Vasile! „Și eu am făcut Camino”, răspunde aceasta. Apoi ne întreabă de unde suntem. I-am spus că din România, iar ea a părut foarte surprinsă, spunând că ea cunoaște familia princiară română. Ne-a întrebat dacă știm unde este prințul Nicolae, iar eu i-am răspuns că după informația mea este prin Franța. Ne-a spus că este în Monaco.
Privindu-i atitudinea, felul de a vorbi și prezența calmă și fermă, părea că în fața noastră nu stă o simplă trecătoare, ci o femeie cu sânge nobil în vine, o prezență desprinsă dintr-un alt secol, dintr-o lume în care onoarea nu se striga, ci se purta ca o a doua piele. Zâmbea cu o simplitate care nu cerea admirație, ci doar recunoaștere, iar fiul ei – tăcut, atent, cu privirea limpede – părea să confirme, fără cuvinte, toate acele genealogii nerostite.
I-am spus, în glumă și cu admirație, că are o atitudine princiară. Femeia, care radia o noblețe blândă, fără emfază, ne-a spus că soțul ei e descendent direct din ultimul rege al Franței. Dacă Republica n-ar fi schimbat regulile jocului, poate că băiatul care nu spunea nimic, privind cu un soi de gravitate calmă, ar fi fost un monarh. Ne-a povestit că familia ei cunoaște toată familia regală română, că sunt apropiați mai ales de Nicolae, dar că pe Margareta nu o prea agreează nimeni, mai ales pentru ce i-a făcut prințului. A rostit aceste lucruri nu cu ranchiună, ci cu o luciditate tăcută, aproape maternă. O femeie care știa multe, dar n-avea nevoie să demonstreze nimic.
Alături de ea, fiul – o prezență reținută, dar nu absentă – părea mai degrabă o umbră loială decât un adolescent obișnuit. Nu a intervenit nicio clipă în conversație, dar ochii lui – de o limpezime aproape veche – urmăreau totul cu o înțelepciune înnăscută, ca și cum ar fi purtat în tăcere istoria unei dinastii. Avea în gesturi o disciplină moștenită, în privire o melancolie fără nume. Când îți întâlnește ochii, nu te cercetează, ci te așează în tăcerea lui, ca într-un salon de epocă, unde nu se ridică vocea, dar se rostesc adevăruri.
Fantastică întâlnire, gândeam eu, iar Vasile și Costel păreau la fel de surprinși ca și mine! Era ca și cum Camino-ul, acest drum al sufletului, ne dăruise pentru o clipă o legendă vie – o apariție ce părea să fi rătăcit dintr-un palat în plină revoluție, oprindu-se la masa noastră pentru a ne reaminti că nobilimea adevărată nu stă în titluri, ci în felul în care porți liniștea cu tine.
Una peste alta, Alteța Sa ne face cinste cu o bere și ne spune să ne rugăm și pentru ea în drumul nostru spre Santiago.
La Fanjeaux am ajuns după câteva ezitări. Găzduirea am găsit-o într-un loc de o liniște răscolitoare: Sfânta Familie Dominicană. Surori catolice, într-un vechi convent al fraților predicatori, ridicat în secolul al XIV-lea, aproape de mănăstirea de la Prouilhe – locul unde Sfântul Dominic a aprins pentru prima oară focul alb al predicii.
Aici tăcerea nu e absență, ci prezență. Ele slujesc în rugăciune, serviciu și tăcere, iar noi – pelerinii rătăcitori – am fost primiți cu simplitate. Cina a fost sobră, dar gustoasă: o salată în care morcovul era rege, niște paste cu un sos tainic și promisiunea unui mic dejun frugal.
Costel și Mircea omoară țânțarii. Eu scriu. Mă simt ca în Delta Dunării, dar cu clopote în loc de țipăt de pescăruș. Când am plecat de acasă ne-am propus să legăm două ape – Mediterana și Atlanticul – cu pașii noștri, ca niște ațe nevăzute pe războiul de țesut al lumii.
Azi a fost o zi în care realul a tresărit în legendă. Poate că acolo, în Montreal, am băut o bere cu o posibilă regină, care a ales tăcerea în locul coroanei. Și poate că drumul, cu toți spinii și rătăcirile lui, ne-a arătat o dată în plus că fiecare pas e o întrebare. Iar noi suntem răspunsul care se caută încă.










![UPDATE. Cutremur în IPJ și Prefectura Caraș-Severin! Ofițeri superiori, reținuți pentru 24 de ore! Prefectul Matei Lupu și-a dat demisia?! [VIDEO EXCLUSIV]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2019/12/diicot-dga-mirel-pascu-arme-2.jpg)

![UPDATE. Pacient bătut pe holurile Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Județean din Reșița [VIDEO]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2020/01/pacienti-batuti-in-spital.jpg)