Reșița, martie 2025. În orașul așezat între dealurile Banatului Montan, primăvara abia mijise, dar sufletele noastre, ale celor 30 de pelerini Camino veniți din toate colțurile țării, ardeau deja în flăcările revederii. Ne-am adunat în cadrul taberei organizate de Asociația Societatea Artistică Pro Banatul de Munte, purtați de dorul drumului și de chemarea inimii. Ne-am strâns sub lumina blândă a serii de 20 martie, ca niște vechi prieteni regăsiți, atrași de același drum al sufletului.
Mai întâi am participat la un spectacol de muzică și poezie în sala Teatrului de Vest, unde Dinu Olărașu a urcat pe scenă cu chitara sa, acompaniat de actorii teatrului care au recitat din versurile poeților locali, întâmpinând astfel „Ziua Poeziei” din 21 martie. Fiecare cântec era o poveste – ba veselă, ba nostalgică – iar poemele se înlănțuiau precum pașii pe un țărm îndepărtat. Le ascultam cu ochii strălucind, regăsindu-ne în cuvintele despre dor și speranță. Era ca și cum Camino de Santiago însuși și-ar fi trimis ecoul aici, în Banat, prin muzica lui Olărașu și vocile poeților, binecuvântându-ne întrunirea.
Seara târziu, ne-am retras la Hotel Turist din stațiunea Secu. O cină caldă și îmbelșugată, împreună cu poveștile revederii, au umplut inimile celor prezenți. Râsete, amintiri, priviri calde și multă emoție. Unii povesteau cum au îndurat ploi și arșiță pe drumurile Spaniei, alții cum au descoperit bunătatea unor străini în sate uitate de lume. Fiecare istorisire aducea un zâmbet, o scânteie, o regăsire. Kierkegaard scria că viața poate fi înțeleasă privind înapoi, dar trebuie trăită mergând înainte. Acum, privind înapoi, cu toții înțelegeam mai bine de ce spiritul Camino ne legase inimile.
Dis-de-dimineață, soarele abia se ridicase peste culmile domoale. Veseli încă de seara precedentă, ne-am adunat pentru drumeția în Cheile Gârliștei. Am pornit din stațiunea Secu spre satul Gârliște, unde am lăsat mașinile și am continuat per pedes apostolorum. Cărarea ne-a condus spre inima Munților Aninei, acolo unde Cheile Gârliștei se deschid ca o strungă uitată a titanilor. Natura tăcea, adâncă și neclintită, spartă doar de foșnetul pârâului și ciripitul păsărilor. Pereții calcaroși, împământeniți de mușchi și iederă, se ridicau ca niște uriași străvechi.
Mergeam în șir indian, atingând cu palma stânca rece – o atingere de recunoștință. Ne simțeam mici în fața acestei grandori sălbatice, dar împăcați cu micimea noastră, care ne confirma apartenența la ceva mai mare. Fiecare cotitură dezvăluia o nouă scenă: trunchiuri căzute, pârâul limpede, copaci golași ce desenau dantelării pe cer. Soarele cădea pieziș peste pereții albi-cenușii, luminând primele semne ale primăverii.
Am poposit într-o poiană ferită de vânt, unde am încercat să înălțăm strigătele noastre de bucurie deasupra munților. La capătul traseului, înainte de întoarcerea în Reșița, am făcut un ultim popas la unul dintre cele mai tăinuite locuri din Cheile Gârliștei: Peștera cu Apă, cunoscută și sub numele de Izbucul Gârliștei. Aflată în versantul stâng, ascunsă într-o zonă sălbatică, accesibilă doar pe jos, această cavitate carstică ni s-a arătat ca o gură a muntelui care păstrează în tăcerea sa răceala pietrei și ecoul vremurilor de altădată. În perioada vizitei, izvorul era tăcut – dar prezența lui sugera forța naturii care, chiar și în repaus, continuă să modeleze și să păstreze. Am privit cu respect acest loc, învăluiți de liniștea densă a pădurii și de sentimentul că am ajuns la marginea vizibilului, acolo unde începe nevăzutul. Locul nu ne-a vorbit prin sunetul apei, ci prin absența acesteia – o invitație la reflecție asupra fragilității și tăcerii care vindecă.
Fiecare dintre obiectivele întâlnite pe traseu ne-a oferit o lecție. Cheile Gârliștei ne-au învățat smerenia în fața măreției sălbatice. Peștera cu Apă ne-a arătat cât de grăitoare poate fi liniștea. Întâmplările și poveștile de pe traseu ne-au reamintit că adevărata bogăție a unui drum nu constă doar în ce vezi, ci în cu cine mergi și cum alegi să te oprești ca să asculți.
Drumul de întoarcere ne-a purtat la restaurantul Țompi, condus de gazetarul Dan Popoviciu – un loc aparte, ce găzduiește o bibliotecă interesantă și exponate foarte vechi. Discuțiile au fost savuroase și pline de bucurie.
Seara, la ora 18, în salonul Hotelului Turist, a avut loc lansarea volumului colectiv „Sub pașii pelerinilor”. Emoția plutea în aer. Cărțile cu coperți aurii străluceau ca pietrele de hotar. Fiecare dintre noi contribuise cu un text, iar cartea era rodul unei trăiri comune. În calitate de coordonator al acestui proiect literar, am rostit cuvinte de deschidere, amintind că: „Drumul este chemarea ce vibrează în suflet și în ungherele tăcute ale gândului.”
Criticul Radu Cernătescu a vorbit despre conceptul de drum, dintr-o perspectivă filozofică – nu doar ca traseu fizic, ci ca metaforă a existenței, a căutării, a transformării și a sensului. Editorul Firiță Carp a vorbit despre calea unei cărți, de la scriitor spre cititor. În atmosfera caldă, evenimentul s-a transformat într-un ritual de împărtășire. Cartea era o oglindă a fiecăruia în parte și a tuturor laolaltă.
Sâmbătă dimineață, am pornit spre Peștera Comarnic, supranumită „Catedrala din adâncuri”. După ce am ajuns cu mașinile la Cantonul Comarnic, am continuat pe jos, pe poteca de la Iabalcea. Aerul mirosea a pământ reavăn, iar ghidul de la Asociația Speologică „Exploratorii” ne-a vorbit despre tainele subterane.
Cu frontalele aprinse, am intrat într-o lume de piatră și tăcere. Sala Mare, Orga de calcar, Sala Zebrelor, Sala de Cristal – fiecare spațiu era un miracol mineral, născut în mii de ani de picurare tăcută și întuneric. Peștera Comarnic este una dintre cele mai vaste și impresionante din Munții Aninei, cu peste 6 kilometri de galerii cunoscute, ascunzând în adâncuri povești tăcute ale pământului. Oasele fosilizate ale ursului de peșteră, adăpostite într-un colț al grotei, aminteau de vremuri imemoriale, când această lume subterană era locuită de ființe colosale.
Pe măsură ce înaintam, lumina lanternelor părea că nu mai atinge pereții, ci doar plutește în întunericul dens. Unii dintre noi simțeam că pașii nu ne mai aparțin prezentului, lăsându-ne cuceriți de tăcerea momentului. „Aici nu mai e nevoie de cuvinte – peștera răspunde fără să vorbească”, avea să spună cineva mai târziu.
Liniștea adâncă și ecoul blând l-au determinat pe prietenul meu, Vasile Mircea din Bacău, să spună: „Adevărata spiritualitate începe în întâlnirea cu Celălalt… poate și cu partea noastră tainică.” Peștera nu ne-a învăluit doar cu răceala și întunericul ei, ci ne-a oglindit pe fiecare – în tăcerea interiorului nostru, acolo unde întunericul nu înseamnă frică, ci regăsire.
La ieșire, lumina soarelui părea mai prețioasă. Am făcut un popas pentru o gustare, privind spre pădure. Apoi am urcat spre Poiana Golului, luminișul panoramic de deasupra Reșiței. Urcușul a fost tăcut, ca o meditație în mișcare. Ajunși sus, orașul ni s-a deschis la picioare. Un moment de contemplare, de bilanț, de pace.
Seara festivă ne-a adunat împreună cu invitați din Italia și Ucraina, veniți să organizeze o tabără ecumenică în Banatul Montan. Părintele Giorgio, cel care organizează periodic pelerinaje de la Centrul Ecumenic din Loreto spre Assisi, locul unde este înmormântat Sfântul Francisc, a rostit un cuvânt de felicitare pentru pelerinii români și a rememorat câteva dintre experiențele trăite de el însuși, în calitate de pelerin pe Camino de Santiago. Sfântul Francisc de Assisi (1181/1182–1226) este unul dintre cei mai venerați sfinți ai creștinismului, fondator al Ordinului Fraților Minori (Ordinul Franciscan). Renunțând la o viață de bogăție, el a ales să trăiască în simplitate și să predice iubirea, pacea și respectul pentru toate creaturile. Assisi, orașul său natal, găzduiește Bazilica Sfântului Francisc, unde se află mormântul său, devenind astfel un loc de pelerinaj esențial pentru creștini. Pelerinajele la Assisi oferă credincioșilor oportunitatea de a se conecta cu valorile franciscane de umilință, iubire și armonie cu natura.
Ansamblul „Virtuoșii Semenicului” și Ramona Vița, marea doamnă a folclorului bănățean, au transformat masa într-o sărbătoare. Muzica ne-a prins în horă, iar voia bună a învins oboseala. Emoția de pe chipurile celor prezenți era vizibilă. Prezența a patru maici din Ucraina i-a determinat pe participanți să țină un moment de reculegere pentru victimele războiului din această țară.
Când a fost adus tortul Camino, decorat cu motto-ul: „Ultreia et Suseia! Buen Camino! Reșița 2025”, toți am izbucnit în aplauze.
Duminică dimineața, cu inimile pline, ne-am îmbrățișat la plecare. Banatul Montan ne fusese adăpost, drum și revelație. Societatea Artistică Pro Banatul de Munte, alături de partenerii săi – Centrul Județean pentru Cultură și Artă Caraș-Severin, managerul Dan Mirea, doamna Ramona Vița, criticul Radu Cernătescu, editorul Firiță Carp, Asociația Speologică „Exploratorii”, Hotel Turist și inimoasa Maria Mihăilescu – au făcut posibil acest vis întrupat în poveste.
Fără ei, „Sub pașii pelerinilor” ar fi fost doar un vis. Așa, a devenit realitate: o călătorie spre sine, prin muzică, poezie, natură și prietenie. Banatul Montan ne-a primit cu brațele deschise, iar noi am sfințit aceste locuri cu pașii și sufletele noastre.
La plecare, promisiunea rămas-bunului a răsunat din nou:
„Ultreia et Suseia! Buen Camino!”
