Într-un periplu imaginar prin cei 30 de ani trecuți de la momentul marilor noastre așteptări, putem observa puține speranțe realizate și mult prea multe dezamăgiri. S-au făcut sute de biserici și catedrale, dar spitalele construite în aceeași perioadă se pot număra pe degetele de la o mână. În schimb, s-au achiziționat echipamente medicale în valoare de miliarde euro, multe dintre ele depozitate în spații insalubre și neutilizate.
În același timp, profesioniștii au fost înlocuiți, în mod agresiv, cu oportuniști care au pus la mezat locurile de muncă din spitale și sănătatea pacienților. Sub protecția politicienilor, mafia gulerelor albe a pus stăpânire pe unitățile spitalicești sufocându-le, unica lor grijă fiind să se înconjoare de un fals nimb care trebuia să le ascundă spiritul veros și micimea sufletului.
După 30 de ani, populația plătește cu viața lăcomia și nesimțirea acestora.
Spitalul a devenit un adevărat crematoriu, locul în care riști să fii cuprins de flăcările iadului spitalicesc, iar dacă ai norocul să scapi de foc, atunci riști boli și mai grave decât cele cu care ai intrat, din cauza infecțiilor nosocomiale dezvoltate în timpul spitalizarii, sau experiențe traumatizante care te vor însoți întreaga viață. Sub presiunea acestor gânduri psihicul uman este năucit, ele transformându-se într-o altă sursă de boală. Pentru tot marasmul pe care-l suportăm există vinovați! Ei nu trebuie căutați printre oameni, pentru că au încetat să mai fie oameni. Nici în votul populației nu trebuie căutați, ci în rândul celor ce nu și-au înțeles menirea de suport pentru un popor care și-a pus încrederea în ei, oferindu-le votul, respectul și puterea.
Respect munca acelor medici și politicieni care chiar doresc să schimbe în bine sistemul de sănătate și viața noastră, dar încerc să atrag atenția că aceștia, de cele mai multe ori, nu sunt printre cei care ne amețesc cu dulcegăriile, promisiunile și cadourile lor. Că tocmai de cei obișnuiți cu astfel de practici trebuie să ne ferim, că oricât de mare va fi favorul pe care credem că ni l-au făcut…, îl vom plăti la un preț infinit evaluat. Îl vom plăti cu speranțele noastre, cu viața noastră, cu viitorul acestei țări!
Oricât de huliți ar fi mai-marii bisericii creștine din România, este evident că din punct de vedere administrativ se dovedesc a fi infinit mai eficienți decât politicienii și decât cozile de topor folosite de aceștia. Având la dispoziție atâtea biserici, cred că este timpul să înțelegem nevoia de a ne închina mai mult duhului sfânt și adevărului, ci mai puțin, spre deloc, falșilor zei din viața cotidiană, printre care se regăsesc și destui prelați. Poate că atunci când vom înceta să le mai acceptăm fariseismul, să ne ploconim în fața lor, vor înțelege că sunt doar niște oameni, ca și noi! Vor înțelege că măreția lor poate fi mai mult decât o iluzie doar construind o lume măreață, cu oameni încrezători și fericiți! Și… cine știe? Poate că se vor apuca de treabă, înlocuind șmecheria cu seriozitatea, ipocrizia cu sinceritatea și necinstea cu cinstea!
Speranța vindecării noastre depinde de această atitudine… și de măsura în care-I permitem lui Dumnezeu să fie prezent în viețile noastre, înțelegând însă că EL ne dă… Dar nu ne și bagă în traistă!
