Exercițiu de imaginație

Articol de
Marian Apostol

Să presupunem că există un munte. Frumos, bogat dar aproape mort din perspectivă economică. Comunitățile din jur se depopulează, tinerii pleacă, iar oamenii vorbesc de zeci de ani despre turism, drumuri, locuri de muncă și investiții.

Apare un investitor. Vrea să construiască. Poate proiectul lui este bun, poate este prost. Poate trebuie modificat, poate trebuie adaptat. Poate, în anumite condiții, chiar trebuie respins.

Până aici, nimic neobișnuit.

În aceeași zonă există însă și organizații neguvernamentale care au ca obiect protejarea naturii. Și este foarte bine că există. Numai că ONG înseamnă „organizație neguvernamentală”, nu „organizație fără interese”.

Și de aici începe exercițiul nostru de imaginație.

Să presupunem că o asemenea organizație primește finanțări importante pentru proiecte de conservare. Este legal. Începe să cumpere terenuri sau să colaboreze cu proprietari de terenuri din zone pe care dorește să le protejeze. Poate fi perfect legal. Militează apoi pentru declararea unei suprafețe mai mari drept arie protejată. Este tot legal și poate fi chiar justificat ecologic.

Între timp, oamenii organizației devin experți recunoscuți. Sunt invitați în comisii, grupuri de lucru, consilii științifice. Ministerele au nevoie de specialiști. Perfect explicabil.

Mai târziu, unul dintre ei ajunge secretar de stat, consilier, director într-o instituție sau membru într-un organism care participă la elaborarea politicilor publice. Din nou, nimic ilegal prin definiție. Statul are nevoie de oameni care cunosc domeniul.

După câțiva ani, poate se întoarce într-un ONG, într-o fundație sau într-un proiect finanțat tocmai în domeniul în care anterior lua decizii publice.

Și aceasta poate fi legal.

Problema apare atunci când punem toate aceste lucruri unul lângă altul.

Pentru că omul obișnuit vede fiecare fotografie separat.

Nu vede filmul.

Nu vede cine finanțează pe cine, cine a lucrat unde, cine a propus legislația, cine a participat la consultări, cine a avizat, cine a contestat investiția, cine a cumpărat terenuri, cine beneficiază de programele de conservare și cine ajunge, peste câțiva ani, în instituția care decide regulile jocului.

Mai facem un pas.

Să ne imaginăm că unui investitor i se spune: „Ar fi bine să sprijiniți activitatea de protecție a mediului.”

Nu i se spune „dați-mi mie bani”. I se vorbește despre o sponsorizare. Pentru o cauză nobilă. Pentru natură. Pentru biodiversitate. Pentru un ONG.

Cum arată asta juridic? Poate arăta impecabil.

Cum arată moral? Depinde de un singur amănunt esențial: dacă sponsorizarea are sau nu vreo legătură cu o decizie care urmează să fie luată în privința celui căruia i se solicită banii.

Dacă nu are, este filantropie.

Dacă are, discuția se schimbă radical.

Dar cum dovedești? Cu martori? Cine își imaginează că asemenea conversații, dacă ar exista, s-ar purta într-o sală cu zece oameni și cu proces-verbal pe masă? Cu documente? Cine ar scrie într-un e-mail: „Dați această sumă și veți primi avizul”?

De aceea, asemenea situații, atunci când există, sunt atât de greu de înțeles din afară și cu atât mai greu de demonstrat.

Nu trebuie însă să presupunem vinovății. Trebuie să cerem transparență.

Există și un fenomen recunoscut internațional: „ușa rotativă”. Oamenii trec din organizații care încearcă să influențeze politicile publice în instituțiile care elaborează acele politici și, uneori, înapoi. OECD avertizează că un asemenea circuit poate produce conflicte de interese, avantaje de influență și chiar capturarea procesului de decizie dacă nu există reguli serioase de transparență, incompatibilitate și recuzare.

Aici este adevărata problemă.

Nu faptul că un om a lucrat într-un ONG. Nu faptul că un ONG primește bani. Nu faptul că protejează natura. Și nici faptul că un specialist ajunge într-un minister.

Problema începe când nu mai știm unde se termină interesul public și unde începe interesul organizației din care acel om vine. Când aceiași oameni apar succesiv de o parte și de alta a mesei. Când unii propun regulile, alții din același cerc le argumentează, alții le avizează și, în final, comunitatea căreia îi este afectat viitorul află că „specialiștii au decis”.

Atunci avem dreptul să întrebăm cine sunt specialiștii, cine îi finanțează, ce organizații au reprezentat, ce interese patrimoniale există în zona respectivă, la elaborarea căror politici au participat și de la ce dosare s-au recuzat.

Și, mai ales, cine răspunde dacă, sub acoperirea unui interes public perfect legitim, a fost favorizat un interes particular?

Declarația făcută de Romeo Dunca despre experiența sa în cazul Nedeia nu dovedește, singură, acuzația pe care o formulează. Ea trebuie tratată ca ceea ce este: mărturia unui om care își asumă public o afirmație foarte gravă.

Dar nici nu poate fi desființată prin formula comodă: „nu există martori”.

Poate tocmai asemenea mărturii ar trebui să ne determine să ne uităm mai atent la mecanisme și să aplicăm ONG-urilor aceeași întrebare pe care o aplicăm politicienilor, oamenilor de afaceri și instituțiilor statului:

Cine vă finanțează, ce interese aveți și câtă putere exercitați asupra unei decizii publice?

Pentru că natura trebuie apărată. Dar, uneori, și interesul public trebuie apărat de cei care spun că apără natura.

Dacă asemenea practici există, cine își imaginează că ele se desfășoară cu o valiză de bani pe masă și trei martori lângă ea?

În lumea reală, interesele nu umblă cu pancarta la gât. Se îmbracă frumos. Își fac proiecte. Scriu studii. Invocă principii, știința, Europa și viitorul copiilor noștri.

Discursul nu este însă un certificat de puritate morală.

ONG nu înseamnă sfânt. Ecologist nu înseamnă dezinteresat. Activist nu înseamnă incoruptibil. Și opoziția față de o investiție nu devine automat virtute doar pentru că este formulată în numele naturii.

Aici ajungem la Semenic.

De ani de zile discutăm despre dezvoltarea lui. De ani de zile apar proiecte, intenții, investitori, planuri. Și aproape de fiecare dată apar și cei care ne explică de ce nu se poate.

Desigur că Semenicul trebuie protejat.

Dar trebuie și dezvoltat.

Cele două nu se exclud.

Iar cine susține că singura modalitate de a proteja Semenicul este blocarea proiectelor de dezvoltare trebuie să accepte aceleași întrebări incomode pe care le pune investitorilor.

Cine îl finanțează? Ce urmărește? Ce interese are? Ce alternativă oferă? Și, mai ales, cine răspunde dacă peste încă douăzeci de ani vom avea un munte „salvat”, dar fără turism, fără investiții și fără oameni?

Semenicul nu aparține ONG-urilor. Nu aparține investitorilor. Nu aparține politicienilor.

Dar nici nu poate fi condamnat la nemișcare de cei care transformă protecția naturii într-un drept de veto asupra dezvoltării unei întregi comunități.

Natura trebuie protejată.

Dar protecția naturii nu poate deveni argument în favoarea subdezvoltării.

Pe noi, cei din Banatul de Munte, experiența ultimelor decenii ar trebui să ne fi învățat măcar atât:

toți cei care au venit să ne „salveze”, blocând idei și proiecte, au plecat, mai devreme sau mai târziu, luând cu ei și speranța că se mai poate face ceva în acest loc.

Facebook Comments
Distribuie:

Te-ar mai putea interesa si

Cele mai citite