– 9 iunie 2025 –
Lauburu, semnul drumului în spirală
– 10 iunie 2025 –
Până la Bidart: Despre drumuri care se despart și prietenii care rămân
– 13 iunie 2025 –
La capătul drumului – între mare și ocean
- Pelerini între două ape – Marea Mediterană și Oceanul Atlantic
Este dimineață. M-am trezit după o noapte cum n-am mai avut de la începutul drumului. Au trecut 22 de zile și aproape 600 de kilometri până la primul somn cu adevărat odihnitor. A fost un somn necondiționat, rotund, fără visuri, fără teama că dimineața va veni cu noi pași, decizii, direcții. Am adormit cu liniștea celui care înțelege, în sfârșit, că oprirea nu este un abandon, ci o recunoaștere a drumului parcurs. Am dormit ca un pelerin care își lasă povara pe malul mării și privește înapoi nu cu regret, ci cu recunoștință.
Ieri, alături de Costel, am ajuns în Avilés, un oraș mic, discret, cu ziduri ce păstrează ecoul pașilor altor călători. Pe aici trece și Camino del Norte. Dar nu pentru asta am venit, ci pentru că aici, la capătul unor zile întinse peste dealuri, ape și așteptări, trebuia să-l întâlnim pe Stelu Preduchin – prieten drag, artist și suflet viu.
Ne știm din alte vremuri, dintr-o altă etapă a vieții. După multe încercări, el a ales, în urmă cu peste 25 de ani, să-și mute rădăcinile în acest colț de Spanie. A plecat din România cu inima plină de speranță și cu o profundă nevoie de frumos – acel frumos pe care l-a căutat mereu cu înverșunare, fie în artă, fie în propria viață. Iar Avilés i-a răspuns, tăcut și generos, cu liniște, culoare și o formă de echilibru pe care puțini au norocul să o găsească.
Ne-am așezat la o terasă, am băut câteva sticle de sidra și am vorbit mult, cu bucurie. Despre viață, despre oameni cunoscuți, despre tot felul de lucruri. Și totuși, am simțit că nu venisem aici doar ca să-mi odihnesc trupul, ci și ca să închid un cerc deschis demult – poate chiar dinainte să pornesc pe acest Camino. Întâlnirea cu Stelu a fost, în felul ei, o stație de suflet. O bornă nevăzută care mi-a spus: „Până aici ai dus cu tine tot ce a fost. De acum, poți lăsa în urmă.”
Camino-ul nostru se apropie de final, iar în două zile vom fi din nou acasă, la Reșița, alături de toți cei dragi. Împreună cu Costel Stancu și Vasile Mircea, am legat cu pașii noștri Marea Mediterană de Oceanul Atlantic. Din Gruissan Plage până la Hendaye Plage, am scris o poveste pe care nici hărțile n-o pot reda pe deplin. Drumul n-a fost doar geografie, ci transformare. O întindere de tăcere, de oboseală și revelație, de oameni care ne-au intersectat viețile ca niște comete – pentru puțin timp – aducând o lumină neașteptată.
Două zile mai tarziu, Vasile Mircea, prietenul care a pornit la drum alături de noi și cu care am parcurs mai bine de 90% din traseu, a ajuns și el la Hendaye. Din Bayonne, el a ales să încetinească puțin, să se bucure mai mult de frumusețea locurilor, să viziteze, să respire în ritmul lui. Eu și Costel, presați de timpul avut la dispoziție, a trebuit să grăbim pasul, să comprimăm trăirile și să ajungem mai devreme. Și am ajuns.
Dar poate că tocmai asta e una dintre lecțiile Camino-ului: că fiecare are ritmul lui, iar adevărata întâlnire nu ține de sincronizare, ci de prezență. Am mers împreună cât am putut și ne vom reîntâlni cu bucurie ori de câte ori vom avea ocazia. Iar asta e suficient.
Oceanul, la Hendaye, nu ne-a întâmpinat cu fanfare, ci cu o liniște grea și rotundă, ca o respirație adâncă. Ca și cum întreg drumul ar fi vrut să se încheie nu cu aplauze, ci cu o binecuvântare tăcută. Acolo s-a spart ultimul val al efortului, al durerilor din genunchi, al dimineților umede și al serilor fără promisiuni. Acolo am înțeles că destinația nu e un punct geografic, ci un spațiu interior în care pot, în sfârșit, să mă așez.
Camino nu m-a transformat peste noapte. N-a șters din mine rănile, fricile, neliniștile. Dar mi le-a făcut vizibile. Le-a adus în lumină. Și m-a învățat să le privesc fără rușine. M-a dezbrăcat de iluzii și m-a lăsat doar cu ce contează: pașii, oamenii și sufletul.
Scriu acum, la ceas de dimineață, când lumina intră tăcută pe fereastră, și retrăiesc tot. Camino a fost o călătorie prin țesutul adânc al ființei, un drum care a răscolit, a zgâriat, a purificat. Fiecare pas a fost o întrebare. Fiecare urcuș, o tăcere. Fiecare coborâre, o formă de a învăța cum să nu renunț.
Nu este prima dată când sunt pe acest drum. De-a lungul anilor am străbătut aproape toate traseele importante ale Camino-ului de Santiago, dar și câteva sute de kilometri din Via Transilvanica. Am adunat nouă drumuri de pelerinaj și peste 6000 de kilometri parcurși pe jos. După fiecare Camino am spus că acela va fi ultimul. Și totuși, mereu ceva mai puternic decât mine m-a chemat înapoi. Drumul. Acel ceva tainic și viu, care străbate firea omului din adâncuri, m-a chemat. Nu știu să explic de ce. Nici cum.
Așa cum nu știu nici dacă acesta va fi cu adevărat ultimul camino. Astăzi simt că ar trebui să-mi continui mersul într-un alt fel – un mod mai potrivit vârstei mele, nevoilor mele sufletești, fizice și spirituale. Cu mai multă liniște, mai puțină grabă și o prezență mai consistentă în viața celor dragi mie. Poate drumul viitor va fi altfel, dar nu va fi mai puțin important.
Căci ceea ce învăț iar și iar este că răbdarea-i mai valoroasă decât orice obiect din rucsac. Că durerea nu vine ca pedeapsă, ci ca maestru. Că oamenii buni apar atunci când sunt deschis să-i văd. Că tăcerea în care am intrat după 20 de kilometri de ploaie a fost mai sinceră decât orice rugăciune spusă cu voce tare. Camino m-a învățat simplitatea, nu prin cuvinte, ci prin lipsa alternativelor: dacă vreau să merg mai departe, trebuie să fiu ușor. Dacă vreau să ajung, trebuie să renunț la ce nu-mi trebuie.
Am învățat că trupul are limite, dar și că le pot depăși dacă sunt atent la el, nu dacă îl forțez. Am simțit cum gândurile au încetat, pe nesimțite, să mai țipe. La începutul fiecărui drum, mintea era un zgomot constant. Pe măsură ce am lăsat în urmă kilometri, vocile din interior s-au domolit. A rămas doar respirația, pasul, suflul, aerul rece al dimineții, iar uneori un cântec care mi se încolăcea în gând ca un fir de lumină.
Am cunoscut furia și îndoiala. Am simțit pe deplin gustul epuizării. Dar nu, nici măcar atunci, nu am fost cu adevărat singur.
Pentru că acolo unde am crezut că nu mai pot, a apărut un gest, o privire, o cafea împărțită în tăcere cu cineva cunoscut doar din mers. Camino m-a legat de oameni nu prin conversații, ci prin drum. Prin suferința comună. Prin aceeași foame, aceeași apă de izvor, aceeași pelerină udă.
Și da, poate că destinația nu a fost decât un pretext. Marea, oceanul, biserica de la capăt, fotografia de final – toate acestea pălesc în fața unei dimineți în care nu mai simt nevoia să fug de cine sunt.
Camino nu oferă răspunsuri clare. Niciunul dintre cele nouă drumuri parcurse nu m-a schimbat peste noapte și nu m-a făcut un alt om. Dar, rând pe rând, fiecare m-a golit de ceea ce e fals. M-au curățat de grabă, de mască, de grija părerii altora. Fiecare drum a avut alt rost, altă tăcere, altă lumină. Și totuși, din toate a rămas același sâmbure de adevăr personal – greu de explicat, imposibil de uitat.
De câte ori mă întorc acasă, oamenii mă întreabă: „Ce-ai simțit? La ce ți-a folosit? Te-ai schimbat?” Și, de cele mai multe ori, nu știu ce să le răspund. Pentru că răspunsul nu se rostește – el se vede în felul în care privesc cerul dimineața, în tăcerea cu care ascult un om drag, în liniștea cu care primesc o zi obișnuită. Camino m-a învățat să merg, dar mai ales m-a învățat să stau, cu sens, în propriul meu pas. Și poate că asta e tot ce trebuie să rămână.
Camino nu e o realizare. Este un permanent început. O amintire vie care va pulsa în mine la fiecare răscruce. Un drum pe care nu-l voi părăsi niciodată cu totul.
Așa cum am spus mereu, acest drum nu l-am parcurs singur.
Îți mulțumesc, Costel, pentru că ai fost acolo la fiecare pas, cu umorul tău, cu forța tăcută și cu răbdarea ta. Fără tine, drumul ar fi fost mai greu și, poate, mai tăcut. Ai știut când să mergi înainte și când să taci alături de mine. Ai fost sprijin și oglindă, tovarăș și frate de drum.
Îți mulțumesc, Vasile, pentru că ne-ai fost aproape chiar și atunci când ai ales să rămâi puțin în urmă. Ai urmat ritmul inimii tale, și asta e, poate, cea mai frumoasă formă de curaj. Întâlnirea noastră pe Camino nu a fost întâmplătoare. A fost o formă de recunoaștere. Ne-am purtat, fiecare în felul lui, bucăți din drum, din tăceri, din încercări. Ne-am sprijinit fără să ne cerem nimic.
Iar voi, celor care citiți aceste rânduri – poate într-o zi veți simți chemarea drumului. Nu vă temeți. Nu trebuie să fiți pregătiți. Camino nu cere perfecțiune. Doar sinceritate. Mergeți cu pași mici, dar cu inima deschisă. Lăsați greutățile pe pietre, lăsați trecutul să se dizolve în ploaie. Și veți vedea: fiecare metru de drum devine o lecție, fiecare pas e o rugăciune, fiecare om întâlnit e un dar.
Și, mai ales, amintiți-vă că niciodată nu mergeți cu adevărat singuri.










![UPDATE. Cutremur în IPJ și Prefectura Caraș-Severin! Ofițeri superiori, reținuți pentru 24 de ore! Prefectul Matei Lupu și-a dat demisia?! [VIDEO EXCLUSIV]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2019/12/diicot-dga-mirel-pascu-arme-2.jpg)

![UPDATE. Pacient bătut pe holurile Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Județean din Reșița [VIDEO]](https://resita.ro/wp-content/uploads/2020/01/pacienti-batuti-in-spital.jpg)