Lauburu, semnul drumului în spirală

– 7 iunie 2025 –

Piatra care judecă și nămolul care iartă

– 8 iunie 2025 –

Ziua în care muntele ne-a pus în genunchi, dar cerul ne-a ridicat

– 9 iunie 2025 –

Pelerini între două ape – Marea Mediterană și Oceanul Atlantic

Lauburu, semnul drumului în spirală

• Drumul dintre munte și promisiune

Dimineața ne desprindem de Sandra cu pași tăcuți și priviri care spun mai mult decât orice cuvânt. Nu e femeie căreia să-i placă vorba. Are mâinile muncite și ochii limpezi, ca o apă de munte. O femeie singură la o fermă întreagă, fără să pară copleșită. Sandra este imaginea acelei Franțe adânci, rurale, care nu cere nimic și dă totul.

Conduce o lume mică, cu ritmuri clare: animale, fân, garduri, timp. Nu se plânge, nu se laudă. Nu ne face cu mâna când plecăm, dar felul în care închide poarta după noi are ceva din gestul unei binecuvântări tăcute. O tăcere care ține loc de rugăciune.

— „E o femeie care duce lumea pe umeri și nici nu-și dă seama”, spune Costel.
— „E una din acele locomotive care trag fără să le simți prezența”, adaug eu.
Vasile, privind spre munții ce ne așteaptă, murmură:
— „Și dacă s-ar opri, s-ar prăbuși tot în jur.”

Pornim. Urcușul e greu. Pământul umed, drumul alunecos. Dar tăcerea noastră nu vine din oboseală, ci dintr-un respect adânc față de ce urmează. Intrăm într-un spațiu unde vorba e risipă, iar gândul devine dens.

Trecem pe lângă o gospodărie izolată, apoi pe lângă șura unei ferme numită Mendikoborda – un adăpost de piatră pentru fân și unelte, cum găsești adesea în satele basce. Părăsim asfaltul și pășim pe cărări tăiate în coasta muntelui.

Urcăm spre vârful Curutchéberry, cu pași grei, dar hotărâți. De acolo, coborâm într-o vale unde pietrele sunt lunecoase, iar rădăcinile ies din pământ ca niște capcane. Ne dor genunchii și ne sprijinim tot mai des în bețele de mers. Dar nu ne oprim. Mergem. Cu respirația scurtă. Cu hotărâre.

Pe rând, în etape, am început să lăsăm în urmă lucruri. Nu neapărat uzate, nici cu totul inutile – dar devenite prea grele pentru cât mai aveau de spus. A fost ca un rit de trecere tăcut, fără ceremonii, dar cu sens adânc. Costel a renunțat la o pereche de șosete care îl tot jenau, deși erau încă bune. Vasile a lăsat un prosop gros, greu, care nu se mai usca. Eu am început cu o bluză gri, cărată în rucsac fără s-o fi purtat vreodată. Apoi am mai lăsat câte ceva: o pereche de șosete de rezervă, sandalele care mă slujiseră bine dar nu mai făceau față noroiului, o lenjerie care își pierduse rostul. Niciun gest nu a fost grăbit. Toate au fost necesare.

Fiecare dintre noi a plătit un tribut. Nimeni nu ne-a cerut nimic, dar drumul – ca o ființă tăcută și vie – ne-a condus, încet și sigur, spre despovărare. Ne-a învățat că nu poți merge mai departe cu tot trecutul în spate.

La început ți se pare că ai nevoie de tot. Fiecare obiect are un „dacă” agățat de el. Dar pe drum, când înveți să măsori nu în kilometri, ci în respirații, în ritmul pașilor, în liniștea interioară – începi să vezi altfel. Ce te ajuta ieri, azi te trage înapoi. Ce părea indispensabil se dovedește doar confort vechi, neadaptat la omul care ești acum.

Despovărarea începe cu rucsacul, dar ajunge repede în tine. Nu mai renunți doar la haine, ci la frici. Nu la greutate fizică, ci la mândrie, la așteptări care te încarcă, la vinovății care nu-ți mai aparțin.

Ne-am oprit, fiecare, în câte o margine de drum. Și acolo, fără să spunem prea multe, am ales ce mai rămâne cu noi și ce nu. Am lăsat lucruri. Dar am păstrat drumul. Ce rămâne în urmă nu e ceea ce s-a stricat. Ci ceea ce nu ne mai reprezintă. Ceva care, într-un fel, a fost parte din noi – dar nu mai este.

Cu fiecare pas, ne-am simțit mai limpezi. Nu mai ușori ca greutate, ci mai clari în mersul nostru. Drumul nu cere acumulare, ci desprindere. Nu cere să aduni, ci să alegi.

Ne-am golit nu ca să pierdem, ci ca să facem loc. Pentru liniște. Pentru tăcere. Pentru acel ceva care vine doar când rămâi cu mâinile goale și sufletul deschis.

Renunțarea nu a fost simplă. Fiecare obiect avea o poveste, o intenție, o teamă legată de absența lui. Dar niciunul dintre noi nu a privit înapoi cu regret. Cu fiecare lucru lăsat, ne-am simțit mai noi. Mai simpli. Mai aproape de adevărul drumului.

Căci adevăratul pelerin nu se cunoaște după ce duce. Ci după ce e în stare să lase în urmă.

Ajungem la colul d’Oyhanzarre și de acolo începem coborârea. Dintr-odată, peisajul se schimbă. Verdele devine mai viu, pășunile se lățesc, iar cerul pare mai aproape. Drumul coboară printre pajiști tăcute și, pe neașteptate, din loc în loc, începem să vedem același semn: o cruce ciudată, rotunjită, cu patru spirale curbate. Pe pietre vechi, pe porți de lemn, pe plăci funerare, chiar și pe dopul unei sticle de vin local.

La început nu-i dăm prea mare importanță. Dar în curtea bisericii din Saint-Jean-le-Vieux, acolo unde zidurile groase păstrează aerul altor vremuri, ne oprim. Printre mormintele vechi, fiecare cu câte un obiect sculptat – o furcă, un ciocan, o roată – găsim, gravat într-un colț de piatră, acest simbol care ne reține privirea. E pentru prima dată când îl observăm cu adevărat. Un cerc deschis în patru ramuri, ca o floare în rotire. Lauburu – crucea bască.

— „Pare că se mișcă”, spune Costel.
— „E ca o roată care se învârte. Nu spre sfârșit, ci spre centru”, adaug eu.
Vasile, după ce o atinge cu palma, rostește rar:
— „E vie.”

Aflăm apoi că lauburu înseamnă, în limba bască, „patru capete” sau „patru spirale”. Simbolizează cele patru elemente – foc, apă, aer și pământ – dar și viața însăși: mișcare, ciclicitate, echilibru. Unii spun că este semnul norocului. Alții, un talisman. Dar pentru noi, în acel moment, devine o cheie. Una care deschide înțelegerea unui spațiu pe care îl străbatem deja de câteva zile, dar abia acum începem să-l simțim cu adevărat.

Lauburu nu e doar un simbol. E o semnătură. Cea a omului care aparține locului, dar și a locului care trăiește în om.

După acea întâlnire, începem să-l vedem peste tot. Nu pentru că n-ar fi fost acolo și înainte, ci pentru că de-acum știm să-l recunoaștem. E pe ziduri, pe borne, pe frontoane de casă, pe credențialele noastre. Discret, dar prezent. Nu ne spune „privește-mă”, ci „sunt aici, de când e timpul”.

Intrăm în biserică, ne rugăm, aprindem lumânări, apoi ne așezăm pe gazonul verde din fața acesteia și mâncăm ce aveam la pachet.

Și, poate, de aceea ni se pare firesc să-l găsim și mai târziu, pe dopul sticlei de vin din Saint-Jean-Pied-de-Port. Căci acest drum ne leagă nu doar de noi înșine, ci de un pământ cu rădăcini rotunde, adânci, mișcătoare – ca o spirală care nu se sfârșește niciodată.

În Saint-Jean-le-Vieux bem o bere, apoi pornim mai departe pentru a ne opri în fața bisericii Madeleine, care ne atrage. E veche, cu ziduri de piatră groasă și o ușă grea care se deschide greu, ca o întrebare. În curtea ei, un cimitir ciudat de viu: pe fiecare cruce, o unealtă. O furcă. O roată. O viță-de-vie. Un ciocan. Moartea nu închide, ci expune. Nu spune „s-a dus”, ci „a fost astfel”.

„Aici, omul și piatra trăiesc mai departe împreună”, spune Costel.

Într-un colț, pe un panou de lemn, găsim un text. Nu are semnătură. Nu are titlu. Doar cuvinte:

Trupul tău este templul lui Dumnezeu.
Dacă stai drept, ești slava Lui.
Nu semeni cu nicio altă ființă vie de pe pământ.
Dacă îți unești mâinile, ești ca acela care nu are nimic și așteaptă totul de la El.
Dacă îți deschizi palmele, te dezarmezi.
Dacă îți pleci capul, o faci din respect.

Nu e o rugăciune. E o oglindă. Tăcem. Fiecare din noi o simte altfel. Dar o simte.

Intrăm în biserică. Ne rugăm. Aprindem lumânări. Apoi ne așezăm pe iarba din fața ei și mâncăm ce aveam la pachet. Totul e simplu. Curat. Firesc.

Coborâm spre Saint-Jean-Pied-de-Port prin Poarta Saint-Jacques. Ziduri de piatră roșiatică, roase de vreme. Aici încep mii de pelerinaje. Dar pentru noi nu e un început. E o trecere. Noi venim dinspre răsărit. Mergem spre Atlantic.

Costel atinge un lauburu gravat în poartă.
— „Crucea bască”, spune Vasile.
— „E peste tot. Pe case, pe pietre, pe dopurile de vin. Un fel de a spune: aparțin acestui loc”, adaug eu.

La cazare, trei paturi, o bucătărie mică, o terasă cu vedere spre apus. Eu pregătesc masa. Costel deschide o sticlă de vin local – Domaine Abotia 2023. Vasile observă dopul: lauburu.

— „Îți spune că ce curge de acolo e mai mult decât vin. E legătură”, zice.

Mâncăm salată de roșii, omletă și fasole. Bem vinul cu gust de dealuri și piatră veche.

— „Niciun drum nu trece fără să lase semne”, spun.

Costel zâmbește:

— „Noi suntem hârtia pe care drumul scrie.”

Vasile, cu voce joasă:

— „Și la final, ce rămâne e urma. Nu pasul.”

Mâine ne oprim o zi. Apoi plecăm din nou. Nu spre Santiago. Ci spre Hendaye. Spre oceanul care ne așteaptă ca o promisiune.

Drumul nostru nu duce la un mormânt. Ci la o întindere care spală, cuprinde și ne cheamă. Atlanticul – capătul care nu e sfârșit. E începutul unei alte forme de a merge.