Suntem prezenți și pe

Reportaj

Mociur, lumea de dincolo de râu [FOTO]

Publicat cu

în

Un proiect ce vizează reabilitarea a zonelor urbane marginalizate din Reșița face mare vâlvă printre reșițeni. Deoarece una din clădirile de tip cămin va fi demolată, iar altele vor intra într-un amplu proces de reconstrucție, administrația locală caută soluții pentru mutarea definitivă sau temporară a locuitorilor din aceste imobile.

Într-o astfel de situație se află și zona Mociur, împreună cu fosta platformă industrială din care au mai rămas doar ruinele unei lungi și dureroase tranziții al cărei final abia acum poate fi întrezărit. Cuprinsă într-un amplu proiect de dezvoltare, implementat cu fonduri obținute pe diverse linii de finanțare europeană, nerambursabile, sau prin parteneriate public-privat, această zona are șansa de a fi transformată din cel mai rău famat cartier în cea mai atractivă zonă a Reșiței. Sume care depășesc valoarea de 50 milioane euro sunt deja contractate pentru ca Mociurul să devină o modernă zonă comercială, care va oferi locuri de muncă și diferite alternative pentru divertisment, cu parc acvatic, terenuri de tenis, de fotbal, parcuri pentru copii, alei de promenadă, piste pentru bicicliști, șosele moderne care să conecteze orașul de această zonă și, evident, toate serviciile necesare civilizației.

Este pentru prima dată în istoria ultimilor 30 ani când Reșița are un proiect de oraș ce vizează o schimbare radicală, în bine, pornind dinspre zonele centrale și alunecând ușor, dar sigur, către periferiile orașului. În acest timp se intervine însă radical, cu multă responsabilitate, și în zonele care necesită intervenții urgente. Toată această agitație îmi dă o stare de bine și îmi alimentează speranțe ce riscau să fie înlocuite de permanente dezamăgiri. Dincolo de cât de dragi ne sunt unii oameni sau alții, de simpatiile politice pe care le avem, sunt momente în care este necesar ca fiecare cetățean să contribuie, cât îi stă în putință, la acest important proiect de revitalizare a orașului nostru, Reșița.

Uneori am însă sentimentul că există oameni care nu-și doresc acest lucru, care continuă să-i cânte prohodul în ciuda faptului că orașul dă evidente semne de însănătoșire. Gândindu-se doar la ce pot câștiga de pe urma decesului, dezvoltă zilnic teme de conflict, tușează în mod excesiv, prin discurs, teama că măsurile luate ar putea afecta zona de confort a fiecăruia dintre noi, cu speranța că această teamă ar putea determina o puternică reacție împotriva metodelor și măsurilor luate în vederea revitalizării orașului.

Noi, cei de dincoace de râu

Ca întotdeauna, în astfel de situații, multă lume asistă, face galerie, dă sfaturi și bârfește, strânge semnături, protestează și cheamă administrația la ordin… ceea ce nici nu-i rău! Ceea ce este rău, din punctul meu de vedere, rezultă din faptul că dincolo de propriile temeri legate de afectarea zonei lor de confort, pe care și-au construit-o sau le-a fost construită, nimic nu pare să-i mai intereseze. Nici măcar riscul de a se pierde investiții care pot schimba radical în bine fața orașului. Și, cu atât mai mult, pare să nu aibă importanță faptul că atitudinea lor lezează dreptul altor oameni, reșițeni și ei, de a locui și de a-și crește copiii în zonele civilizate ale orașului.

Asist la una din aceste întâlniri, organizată în urma solicitărilor venite din partea locuitorilor uneia din zonele centrale ale Reșiței, care se declară oripilați de faptul că în zona lor, la unul din căminele de elevi, acum dezafectate, aflate în proprietatea Primăriei Reșița, vor fi mutate temporar, pentru o perioadă de un an, 15 familii din zona Mociur. Mutarea este justificată de faptul că unul din cele două cămine existente în acel loc, și aflate într-un stadiu foarte avansat de degradare, va fi demolat, iar altul va intra într-un amplu proces de refacere.

Trăiesc sentimentul că asist la un spectacol cu valențe de tragicomedie, în care fiecare vrea să se schimbe câte ceva, dar să nu se revizuiască nimic… sau invers! Le spun oamenilor că ar trebui să folosească întâlnirea pentru a discuta alte probleme importante pentru locul în care trăiesc. Prin demersul lor au făcut posibilă apariția unei oportunități care i-ar putea ajuta să grăbească rezolvarea acestor probleme, fără să afecteze viața altor oameni și nici proiectele orașului.

Cineva mă taxează spunându-mi:

  • Domnule Apostol, noi vă cunoaștem de mult și știm că întotdeauna ați ținut cu oamenii, dar acum se pare că v-ați schimbat.
  • De ce credeți că m-am schimbat?
  • Pentru că nu țineți cu noi!, zice o femeie care are un copil în brațe.
  • Ba cu dumneavoastră țin, dar mai țin și cu cei de la Mociur… care au și ei copii pe care-i poartă în brațe și pe care-i iubesc la fel de mult cum vă iubiți dumneavoastră copiii. Oamenii aceia merită și ei șansa de a trăi în condiții umane. Or, prin această mutare, asta se dorește! Dar, pentru a se ajunge aici, fiecare dintre noi trebuie să manifestăm un pic de înțelegere, de toleranță. Nu credeți?
  • Ce știți dumneavoastră despre acei oameni?!… Sunt ca niște animale… Dar nu aveți de unde să-i cunoașteți, pentru că nu călcați pe acolo.

Mă gândesc că nu are de unde ști pe unde-mi calcă picioarele și cu ce scop, așa cum nu știe nici cât de multe lucruri cunosc despre copiii din cartierul Mociur. Discuția mă determină însă să merg printre „acei oameni”, să intru în familiile lor, să le cunosc problemele, fricile și speranțele, să înțeleg cum au ajuns în acel loc și de ce nu s-au mai putut dezlipi de acolo.

Bucuria revederii

După o săptămână, însoțit de Flori – administratorul Fundației Humanitas Pro Deo, care derulează proiecte importante cu copiii din cartierul Mociur – mergem într-o vizită inopinată printre mociureni. Este ora 19.30, iar spațiile din fața blocurilor sunt pline de părinți și copii gălăgioși care ne întâmpină cu bucurie, recunoscând în Flori pe doamna, sau pe tanti, care are grijă de ei. Copiii i se aruncă în brațe, iar ea îi întâmpină cu tandrețe, strigându-i pe nume, întrebându-i de prieteni sau de părinți. Este o formă de familiaritate care mă cucerește, reușind să mă înscriu cu destulă ușurință în acest mod de manifestare.

Se apropie și cei mai în vârstă, facem cunoștință, apoi le spun că am venit să-i cunosc și pe ei, după ce le-am cunoscut copiii la sediul Fundației Humanitas Pro Deo. O parte dintre ei ne invită în case, o altă parte trec pe lângă noi fără să manifeste vreo curiozitate, iar un individ bine „drojdit” ne asigură că el este un om bun, care nu face rău la nimeni. Cineva ne spune că este bolnav, iar atunci când se îmbată se dezbracă și umblă pe coridoare dezbrăcat. Își închid copii în casă ca să nu-l vadă, s-au supărat pe el, i-au mai dat și câte o „scatoalcă”, dar, în final, și-au dat seama că este bolnav și că nu știe ce face. Are nevoie de internare, de tratament, dar ori de câte ori a fost dus la spital i-au dat iarăși drumul și a venit înapoi. Clar… este un eșec al sistemului, pe care această colectivitate îl administrează așa cum se pricepe.

Le spun că mi se par oameni ca oricare dintre noi, și de aceea nu înțeleg de unde această atitudine de respingere a lor de către reșițeni. Cineva îmi spune că 10-15% dintre ei merită acest oprobiu public, pentru că sunt o mare problemă chiar și pentru cei care locuiesc acolo. Dar marea majoritate sunt oameni care nu merită să fie astfel tratați, numai că s-au obișnuit cu acest mod de manifestare al oamenilor atunci când află că locuiesc în Mociur.

Capul familiei, bunica Maricica

În fața noastră răsare, ca din pământ, un puști care ne privește cu multă curiozitate. Ce o fi în mintea lui?, mă întreb… După el apare și o femeie în vârstă de aproximativ 50 ani. Este bunica puștiului, Maricica Tinei (foto jos, în dreapta), o femeie căreia vârsta și condițiile de viață nu au reușit să-i șteargă de pe față urmele unei frumuseți cândva cuceritoare. Ne invităm în casa ei, iar ea ne primește cu plăcere și începem a povesti… natural și fără falsă pudoare.

Are 49 de ani și o poveste de viață în care s-au strâns la un loc multe speranțe, dezamăgiri, necazuri și bucurii. Este o moldoveancă venită din zona Botoșaniului în căutarea norocului și, evident, a unei vieți mai bune. A căutat, a visat, a sperat într-o viață mai bună, dar de câte ori părea a fi găsit-o, sfârșea prin a gusta dezamăgirea stearpă a visurilor moarte. Acum, când s-a convins de zădărnicia căutărilor, când în mod repetat a primit mușcătura amară a Durerii, se gândește cum i-ar fi fost viața dacă ar fi rămas în satul natal. Acel loc îi revine obsesiv în gânduri, aducându-i aminte de copilărie și de toate speranțe împachetate frumos și cărate în sufletul ei de copil atunci când a pornit pe drumurile pribegiei. Imediat după anul 1990, Iugoslavia părea a fi un adevărat El Dorado pentru toți cei aflați în zona Banatului. Printre aceștia era și Maricica, tânăra care a ajuns astfel să lucreze ca ospătar-bucătar în restaurantele din țara vecină.

Când părea că toate lucrurile sunt ok, că și-a găsit confortul și liniștea în căutarea cărora plecase de acasă, războiul a transformat acel spațiu într-unul nesigur, obligând-o să se retragă în Reșița. Nu avea prea mulți bani, nu avea un soț, nu avea o casă…, motiv pentru care a ajuns în cartierul Mociur, care, în acel context, putea fi o soluție provizorie acceptabilă. Într-un loc, ce părea a fi fost o cameră, erau înghesuite tone de moloz și alte mizerii aruncate de oameni. A stat de vorbă cu proprietarii, a primit acceptul acestora, apoi s-a apucat de lucru și a transformat acel spațiu insalubru, făcându-și din el CASĂ. A început să lucreze, iar experiența căpătată în diverse restaurante din Iugoslavia a ajutat-o foarte mult, lucrând, rând pe rând, la pensiunea Club Castel, apoi la diverse restaurante cu specific chinezesc, apărute în Reșița.

Ca un paradox al acestor vremuri, poate fi remarcat faptul că din mâncarea gătită și servită cu mâinile ei s-au hrănit aproape toate notabilitățile orașului, și mulți alți locuitori care acum îi resping dreptul de a trăi printre ei doar pentru faptul că, aparținând spațiului numit Mociur, este percepută ca un potențial pericol pentru liniștea și confortul vecinilor de peste râul Bârzava.

S-a îndrăgostit și s-a căsătorit! Din păcate, chiar și din acest punct de vedere, alegerea nu a fost prea inspirată, căsătoria durând doar atât cât să trăiască bucuria de a avea o fetiță. Apoi… au urmat problemele! Băutura, alte femei, agresivitatea soțului și sărăcia au săpat o adevărată prăpastie între cei doi soți, iar ca o consecință a acestui lucru, a urmat despărțirea. Maricica a continuat să muncească pentru a-și crește fetița de una singură, cu speranța că măcar aceasta va avea o viață mai bună. Târziu, mult prea târziu, a învățat însă că, atunci când ai copii, nu-i suficient să muncești pentru a le oferi hrana și un adăpost. Trebuie să-ți faci timpul necesar să le fii aproape, să le direcționezi pașii, cu blândețe și înțelegere, învățându-i astfel să evite capcanele vieții.

Până ca fiica să devină și ea mamă

Crescută cu cheia la gât, într-un cartier nesigur și lăsat de izbeliște, în care capcanele se întâlnesc la tot pasul, Marița, fiica Maricicăi, și-a primit cele dintâi lecții despre viață în „găștile” cartierului… Acolo unde toți copiii se simțeau importanți și în siguranță, deoarece nimeni nu-i respingea pentru motivul că locuiesc într-un cartier rău famat… dincolo de lumea civilizată, cum se grăbesc foarte mulți a spune, făcându-se că nu înțeleg cât de dureroasă poate fi această anatemă. Atunci când se simt singuri, slabi, oamenii au tendința naturală de a se regrupa, în funcție de interese, de instinctul de apărare sau chiar de spiritul lor ofensiv. Acest lucru se întâmplă la toate vârstele, iar copiii din Mociur se înscriu în acest tipar de comportament.

Și uite așa, Marița a intrat în grupul copiilor mociureni, acolo unde s-a simțit mereu printre prieteni, mereu acasă, dorită și nu îndepărtată, respectată și nu hulită. Acest grup i-a ținut loc de familie și de școală, aici a trecut de la jocurile copilăriei la cele ale adolescenței, aici a simțit primii fiori ai iubirii… aici a iubit. Timp să facă toate aceste lucruri avea, Maricica fiind tot timpul zilei, până către seara târziu, la muncă, locul în care nimeni nu părea a fi interesat de faptul că ea are un copil mic, alături de care ar trebui să petreacă ceva mai mult timp. Aveau ce mânca, unde dormi, copilul avea cu cine să se joace… și părea a fi ok!

Dar jocurile nesupravegheate ale adolescenței au atras după ele și primele consecințe, pe care nici Maricica, nici Marița nu le luaseră în calcul. Verdictul medicilor a căzut implacabil peste cele două femei: Marița era însărcinată! Tatăl copilului a fugit de această responsabilitate! Și așa, într-un mod foarte abrupt, fetița care nu împlinise încă 16 ani își ia adio de la copilărie, fiind pusă în situația de a lua o decizie foarte dificilă chiar și pentru o femeie matură, care are alături un soț și o întreagă familie. A fost unul din rarele momente în care cele două femei, mamă și fiică, au stat de vorbă hotărând ce trebuie să facă! Decizia finală i-a aparținut fiicei, Marița! Păstrez copilul!, spune aceasta, asumându-și greșeala cu mult curaj și demnitate.

În căutarea jobului salvator

Așa s-a născut Luca, cel de-al treilea membru al familiei. Odată cu nașterea lui, norii dezamăgirilor au început să se risipească puțin câte puțin… pe măsură ce, sub ochii lor, Luca își transforma scâncetele în zâmbete, zâmbetele în primele cuvinte… apoi în râsul zglobiu și plin de viață, căruia nu-i pot rezista nici cele mai încrâncenate gânduri… și care înseninează cele mai încruntate priviri.

Sub ocrotirea de înger a lui Luca, femeile au strâns rândurile, având acum o motivație comună! Au hotărât ca băiatul să nu mai fie lipsit de atenția și dragostea familiei, a căror absență ele au simțit-o din plin. Parcă și lucrurile rele întâmplate ulterior au lucrat în acest sens. Un accident de mașină, căruia i-a căzut victimă Maricica, s-a soldat cu o ruptură splenică și cu probleme mari în zona rinichiului stâng. A urmat o perioadă lungă de spitalizare, apoi pensionare pe caz de boală. Din această nedorită întâmplare s-au desprins două situații. Pe de o parte, veniturile casei au scăzut foarte mult, iar pe de altă parte, acum Maricica putea fi permanent aproape de Luca, așa cum nu a reușit să fie de fiica sa, Marița, și să-l protejeze de capcanele vieții până la momentul în care va fi pregătit să le evite de unul singur.

În acest context, Marița a întrerupt cursurile de zi, s-a înscris la seral și s-a angajat, făcând mai întâi o navetă zilnică, chinuitoare, spre locul de muncă de la Flextron Timișoara. Era însă liniștită știind că Luca este pe mâini bune, Maricica trăind acum bucuria creșterii unui copil. De la Timișoara, Marița s-a mutat cu lucrul în Reșița, la Carrefour. Sesizând însă că în acest fel nu va avea niciodată șansa împlinirii visului de a se muta dincolo de râu, Marița, la înțelegere cu Maricica, a plecat să lucreze ca pflegerină (îngrijitor de bătrâni) în Austria. Cu banii strânși acolo, speră să-l salveze pe Luca de stigmatul de mociurean, pus cu mult prea multă ușurință într-o lume al cărei comportament este în totală opoziție cu discursul ce clamează nevoia de toleranță și nediscriminare.

Marița vrea cu orice preț, cu orice efort, ca Luca să nu mai înghită „rușinea” pe care a simțit-o ea ori de câte ori era întrebată în ce cartier trăiește. Poate că tocmai această rușine și neputința de a schimba ceva în viața lor i-a făcut pe copiii mociurenilor să se strângă toți, ciorchine, trăind după regulile cartierului și răspunzând cu agresivitate disprețului vădit al celor de dincolo de râu. Marița a simțit acesastă atitudine atunci când făcea handbal, când învăța să-și exerseze talentul la desen și. mai ales, atunci când a rămas însărcinată sau când a decis să păstreze copilul. Dincolo de greșeli, în fiecare din aceste momente, ea s-a dovedit a fi un om curajos, și speră acum ca tocmai acest curaj, la care se adaugă dragostea necondiționată pentru Luca, să o conducă spre împlinirea visului de a-i oferi copilului ei șansa de a trăi și munci într-o lume care să nu-l mai privească ca pe un paria.

Luca, îngerul nevinovat 

Stau alături de Maricica, vorbind cu ea despre toate aceste gânduri și speranțe. Lângă noi, Luca se joacă cu cățelul său, căruia i-au făcut loc în foarte micuțul spațiu pe care-l au la dispoziție. Fericirea celor doi, copil și cățel, mă încarcă de bucurie. Simt nevoia să mă joc cu ei, să-l iau în brațe pe Luca, în timp ce el mă strânge după gât cu mâinile sale micuțe, transmițându-mi energie pozitivă și niște emoții copleșitoare. Buzele lui Luca îmi ating obrazul cu sfială, iar vocea lui caldă, încărcată cu multă speranță, mă întreabă: Vrei să te joci cu mine? Da, vreau!, răspund eu… Iar Luca mă trage după el, în cămăruța de câțiva metri pătrați care este întregul său univers. Mă ține strâns în brațe, cu o disperare în care se simte teama de a nu mă pierde.

Îi urmăresc gesturile, bucuria… și mă întristez gândindu-mă că nu peste mult timp voi pleca, iar cele câteva minute în care stau alături de Luca nu vor fi decât o minciună care alimentează speranțele și bucuria acestui copil. Hai să stăm pe pat!, îmi spune Luca, invitându-mă să mă așez pentru a privi împreună desenele animate ce rulau pe ecranul unui televizor miniatural. Mă așez… cu Luca în brațele mele, dar nu-i suficient! El vrea să ne acoperim și să dormim împreună! Îi explic că nu-mi este somn, dar că putem sta așa… cu el în brațele mele. Apoi, în timp ce făceam împreună tot felul giumbușlucuri, îi aud vocea plină de bucurie și speranță, întrebându-mă: Vrei să fii tatăl meu? Instant… ochii mi se umplu de lacrimi! Îmi dau seama că orice variantă de răspuns aș alege, nu poate fi decât o minciună. Evit răspunsul și îi promit că ne vom revedea. Acesta este singurul lucru pe care-l pot spune fără să-l mint pe Luca!

 *    *    *    *    *

Vom reveni în resita.ro… cu o altă familie și o altă poveste, încercând astfel să construim poduri sufletești peste Bârzava, pe care în acest fel o putem transforma din râul care ne desparte în râul care ne unește!

Nu credeți că merită efortul de a ne cunoaște mai bine?

 

Facebook Comments
Continuați
Reclamă
1 comentariu

1 comentariu

  1. Wilschko

    11 iulie 2020 at 10:17

    Am citit articolul si mi-au dat lacrimile. Am plecat acum 10 ani din Romania si din Resita, dar nu a trecut zi sa nu citesc stirile din tara in care m-am nascut si crescut. Ce se intampla in Resita in ultimii 4 ani, ma umple de speranta. Sper din suflet ca familia pe care ati prezentat-o in articol, dar si celelalte familii din acest cartier (cu toate ca am trait 12 ani in Resita nu am auzit de acest cartier) sa primeasca sansa unei vieti mai bune. Unii oameni nu realizeaza ca puteau fi ei in situatia oamenilor pe care ii discrimineaza. Mi-a fost dat ca si copil sa aud de la adulti ca in Resita au venit multi oameni din Oltenia si Moldova si ca de atunci s-a „imputit treaba” in Resita.
    Eu nu cred in superioritatea vreunei zone.
    Acelasi lucru il facem noi romanii, cand ne mutam in alte tari sau orase din tara mai bine dezvoltate. Acelasi lucru il fac oameni de pe intreg mapamondul. Nu este un lucru condamnabil.
    Profesoara mea de limba si literatura romana din clasele 5-8 vine din zona Botosaniului. Se intampla rar sa ne mai povesteasca o intamplare din copilaria ei, dar cand o facea era fascinant. Aceasta doamna profesoara a fost unul din oamenii ce m-au format. Prin mana ei au trecut zeci de generatii. Este un om care a facut nespus de mult bine. Gandul ca tot ce a facut ar putea fi minimizat datorita zonei in care s-a nascut, despre care spun unii ca ar fi inferioara, ma mahneste.
    Doresc sa va multumesc dumneavoastra, domnule Apostol pentru modul in care faceti presa, domnului primar si echipei sale din primarie si tuturor resitenilor ce depun eforturi zi de zi pentru o Resita mai frumoasa, demna si sanatoasa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cele mai citite