Despre nuvelistul și dramaturgul Anton Pavlovici Cehov, George Bernard Shaw spunea că „a creat opere care au intrat în fondul de aur al literaturilor rusă şi mondială. În creaţia lui Cehov spectatorii găsesc căutarea sensului existenţei umane, spulberarea iluziilor, fidelitatea datoriei civice, explozia sentimentelor, tot ceea ce compune viaţa, cea de ieri şi de mâine”.
În ciuda faptului că a trăit doar 44 de ani, între 1860 și 1904, Anton Pavlovici Cehov a lăsat în urma sa o operă nemuritoare, din care fac parte cele patru mari piese ale acestuia: Pescărușul (1896), Unchiul Vania (1897), Trei surori (1901), Livada de vișini (1904). Este unul dintre primii zece scriitori cei mai citiţi în lume, opera sa răspunzând preocupărilor şi imaginii omului contemporan.
Deși a fost botezat și a beneficiat de o educație religioasă, în timpul vieţii Cehov a devenit un necredincios despre care scriitorul Leonid Grossman spunea, însă, că: „Ateul Cehov este, fără îndoială, unul din cei mai creștini poeți ai literaturii mondiale”.
Încă din timpul vieţii, între anii 1899 şi 1902, i se tipăreşte ediţia de „Opere”, apărută în zece volume. Povestirile lui se remarcă prin elemente umoristice ce-și regăsesc corespondența în dramaturgia sa, prezentă, de peste o sută de ani, în fiecare stagiune, și pe afișele teatrelor din România. Mari regizori ai teatrului românesc, precum Lucian Pintilie, György Harag, Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur, Tompa Gábor, au găsit surse majore de inspirație în dramaturgia lui Cehov. Piesele într-un act sunt scrise, între anii 1886-1901, în aceeași manieră artistică și cu efecte comice similare. Ele se impun printr-o ironie usturătoare la adresa micii burghezii sau (și) a unei clase formate din intelectuali care-și consumă existența într-o pasivitate trândavă.
Indiferent că alege subiecte mărunte sau că îmbină două planuri contradictorii menite să provoace efecte de contrast, Cehov preia motive din interiorul societății rusești și transmite mesaje critice privind moravurile acesteia. Din acest punct de vedere, Cehov se aseamănă cu Ion Luca Caragiale. Ca și „operele” lui Cehov, „momentele și schițele” lui Caragiale surprind, ca o adevărată frescă, o imagine grotescă a societății românești, neschimbată, din păcate, în diferitele etape ale dezvoltării acesteia. Geniali, ironici și amari, melancolici și depresivi, cei doi au abilitatea literară de a transforma absurdul în umor. Într-un stil scurt și concis, reușesc să schițeze personaje, situații și întâmplări foarte comice… sau profunde. În acest fel, ambii au creat capodopere ale genului scurt, schițe, povestiri sau mici piese, într-un act, așa cum sunt cele două piese din spectacolul montat de excelentul și experimentatul regizor din Chișinău, Sandu Grecu, pe scena Teatrului de Vest din Reșița.
Spectacolul, de tip două într-unul, este o combinație de secvențe alternative între piesele marelui dramaturg rus: „Ursul” şi „Cerere în căsătorie”.
Scenografic, spectacolul împarte scena în două părți pe care se derulează, alternativ, acţiunea celor două piese cehoviene. Atât personajele din „Cerere în căsătorie”, Natalia Stepanovna, Ivan Vasilievici Lomov și Stepan Chubukov, cât și cele din „Ursul”, Elena Ivanovna Popova, „ursul” Grigori Stepanovici Smirnov și credinciosul servitor Luka, aflate în situații și la vârste diferite, generează o serie de scene absurde, chiar groteşti, din care nu lipsesc semnele unor emoții lirice, des întâlnite în opera cehoviană.
Regizorul Sandu Grecu a gândit această compoziție scenică astfel încât cele două piese se completează reciproc, dând naștere unui spectacol rotund, care transmite ideea că în fața iubirii toți oamenii, indiferent de situația în care se află, de vârstă, educație și personalitate, sunt niște „victime” care se comportă la fel de naiv, de prostește, de amuzant și de dramatic în același timp.
În prima jumătate de scenă, acțiunea se petrece în casa lui Stepan, de pe moșia Chubukova. Ivan Lomov, vecinul lui Stepan, vine să ceară de soție pe fiica acestuia, Natalia. Stepan Chubukov îl întâmpină cu bucurie, socotind că în felul acesta scapă de o datorie pe care o avea către Ivan. El își cheamă fiica și-i lasă singuri. Plin de emoții, Ivan lungește discursul pe care-l avea pregătit, intrând pe un teren sensibil… moșia Poiana Boilor, despre care afirmă că aparține familiei sale. Stepan intră și îi împacă, apoi iese iar pentru a-l lăsa pe Ivan să finalizeze demersul început. Discuția dintre cei doi nu reușește altceva decât să dezgroape toate vechile pricini existente între cele două familii, cărora li se adaugă altele noi. După scene extrem de amuzante, în care comicul de caracter și cel de situații este permanent prezent, dragostea invinge, iar cei doi tineri sfârșesc unul în brațele celuilalt, ironizând motivele care au întârziat acest mult așteptat deznodământ. Personajele, nu prea complicate, sunt foarte ofertante atât pentru regizor, cât și pentru actori, aceștia având libertatea de a contura într-un mod cât mai verosimil imaginile schițate de dramaturg. Tinerii și talentații actori reșițeni Rusalina Bona și Robert Danci, acompaniați de experimentatul Marius Tudor, în rol de tată nerăbdător să-și căsătorească fiica, reușesc foarte bine acest lucru, făcându-ne să întelegem cât de ușor pot fi virusate sentimentele în prezența emoțiilor și orgoliilor prostești!
Ce-a de-a doua jumatate de scenă, pe care în alternanță cu „Cerere în căsătorie” se joacă piesa „Ursul”, este despărțită de prima printr-o alee de floarea soarelui. Sursă a vieții și simbol al verii, floarea soarelui este una dintre cele mai impresionante plante datorită atașamentului său față de astrul zilei, după care își întoarce mereu capul, de la răsărit și până la apus… sau, în cazul de față, de la scena tinerilor din „Cerere in căsatorie” la cea pe care joacă ceva mai vârstnicele personaje din piesa „Ursul”.
În această piesa, care este parte din întregul gândit de regizorul Sandu Grecu, o întâlnim pe văduva și încă tânăra Elena Nicolaevna Popova. Ea trăiește retrasă jelind amintirea soțului decedat în urmă cu șapte luni, pe care l-a iubit foarte mult. Servitorul ei, Luka, încearcă în zadar să o protejeze, povestindu-i tot felul de întâmplări personale care, în opinia lui, ar trebui să-i redea pofta de viață. Și când se părea că nimic nu mai poate tulbura acest ritual al unei vieți lipsite de orizont, în casa ei dă buzna un creditor furios venit să recupereze o datorie făcută de soț înainte de a fi decedat.
Nemulțumit de promisiunea Elenei că va plăti datoria peste trei zile, creditorul Grigori Stepanovici Smirnov are o atitudine de bădăran, care nu se lasă înduplecat de sensibilitatea femeii, decizând, cu de la sine putere, să rămână în casa văduvei până va recupera datoria. Îndurerata văduvă, pusă la grea încercare, sanctionează obrăznicia individului refuzând să-i mai dea banii și acceptând chiar provocarea la duel venită din partea acestuia. Este momentul în care misoginul Grigori Stepanovici Smirnov, impresionat fiind de dârzenia și caracterul Elenei, simte că înverșunarea-i scade și că femeia începe să-i placă atât de mult încât este pregătit să renunțe atât la datorie, cât și la impresia proastă pe care și-o construise despre femei, în schimbul iubirii acesteia.
Pe fondul derulării unor scene pline de pasiune, nerv, lacrimi, țipete, rugăminți, și sub amenințarea duelului, deznodământul curge totuși spre un happy-end puțin previzibil la primul contact dintre sensibilitatea femii și atitudinea de urs necioplit a lui Grigori Stepanovici Smirnov.
„Ursul” se dovedește a fi o nuvelă plină de dramatism care dezvăluie, într-un registru comico-ironic, caracteristici esenţiale ale naturii umane, trimițându-ne cu gândul la apropierea dintre furie şi pasiune. Această apropiere determină o răsturnare de situație aproape neverosimilă, de tip cehovian. Spre deosebire de „Cerere în căsătorie”, construcția personajelor din această piesă solicită un consum psihic, și chiar fizic, foarte intens. Umorul nu mai este unul conjunctural! El se naște mai greu, din suferință, din dezamăgiri, din așteptări, din speranțe mărturisite sau nemărturisite. Elena Nicolaevna Popova este marcată de tragismul situației în care se află, aspect ce face foarte dificilă armonizarea cu spiritul cazon ce caracterizează comportamentul și umorul degajat de Grigori Stepanovici Smirnov. Experiența actriței Ana Maria Cizler, care joacă rolul Elenei, o ajută să dea viață, într-un mod foarte credibil, unui personaj aflat într-o situație dramatică și să producă un umor negru, dificil de atins, fără a introduce personajul într-un soi de frivolitate nepotrivită momentului. Ea reușește să treacă prin stări de spirit foarte diferite, păstrând permanent legătura cu personajul cehovian și dovedind că poate juca într-un registru actoricesc foarte larg.
În rolul ursului Grigori Stepanovici Smirnov, actorul Eugen Pădureanu îi imprimă personajului un spirit excesiv de cazon, arogant și tupeist, chiar bădăran, cu mare priză la public. Simțul de actor experimentat al acestuia funcționează foarte bine, reușind să aleagă mijloacele artistice care-i permit și de această dată să culeagă aplauze la scenă deschisă.
În rolul servitorului, Luka, actorul Sorin Fruntelată alternează între blândețe, ironie, nervozitate sau bucurie, creând un personaj autentic care, în ciuda prezenței reduse în spectacol, este destul de important în ansamblul acestuia, preluând mare parte din excesele cazone ale ursului Grigori Stepanovici Smirnov.
Una peste alta, regizorul Sandu Grecu a montat la Reșița una dintre cele mai „serioase” și spumoase comedii văzute de spectatorii reșițeni în ultimii ani. S-a montat curat și s-a jucat în același fel, într-un registru clasic, fără prea multe artificii care, de cele mai multe ori, aduc deservicii spectacolului. După acest spectacol devine foarte clar faptul că la Reșița există actori care stăpânesc bine nu numai alfabetul teatral, ci chiar multe din tainele acestuia. Beneficiind de aportul unor regizori care-și respectă meseria, așa cum este Sandu Grecu, ei pot aduce multă bucurie în rândul spectatorilor și, de asemenea, pot menține Teatrul de Vest ca cea mai importantă instituție culturală din acest județ.
Sursă foto: Teatrul de Vest Reșița
