Pelerini între două ape – Mediterana și Atlanticul

– 28 mai 2025 –

– 29 mai 2025 –

Ruta Piemontului – Între foame, tăcere și încredere: Mas d’Azil – Saint-Lizier

– 30 mai 2025 –

Pelerini între două ape – Mediterana și Atlanticul

Libertate și adevăr pe drumul dintre Saint-Lizier și Castillon-en-Couserans

Există drumuri care nu unesc doar locuri, ci limpezesc vieți. Drumuri care nu se măsoară în kilometri, ci în revelații. Între Saint-Lizier și Castillon-en-Couserans, cu pașii scufundați în verdele moale al Ariège-ului, alături de Mircea și Costel, am înțeles că nu parcurgeam doar o etapă de pelerinaj, ci un fragment din propria noastră eliberare.

Am plecat din minunatul orășel-cetate Saint-Lizier ca niște copii evadați dintr-o sală de clasă, alergați nu de clopoțel, ci de o nevoie veche de aer și munți. La început, drumul ne-a fost blând – un coborâș liniștit, aproape promițător, spre valea Salatului. Apoi au început urcușurile. Lungite, năucitoare, cu soarele coborât parcă pe umerii noștri, storcând din noi orice picătură de vlagă. Nici adiere, nici umbră. Doar sete, pietre și gânduri. Ne-am abătut de câteva ori pe cărări greșite, dezorientați de imprecizia marcajelor și de propriile presupuneri. Ne-am iritat, am tăcut, ne-am așteptat. Așa am înțeles că și rătăcirile fac parte din drum, poate chiar sunt punctele lui de revelație. Căci numai cine se pierde poate regăsi cu adevărat calea.

În România copilăriei noastre, acest drum ar fi fost de neimaginat. Nu doar pentru că nu ni s-ar fi permis, ci pentru că nici n-am fi știut că există. Libertatea nu e doar o ușă deschisă – e și curajul de a păși dincolo de ea.

În localitatea Engomer, după aproximativ 15 kilometri de la plecare, însetați și istoviți, ne-am oprit la un bar. Înăuntru, între paharele de bere rece și vocile domolite ale localnicilor, am zărit pe un perete o frază scrisă de parcă ne-ar fi fost adresată: „Când adevărul nu este liber, libertatea nu este adevărată.” – Jacques Prévert

Ne-am uitat unii la alții. Eu, Costel, Mircea. Tăcerea noastră era încuviințare. În acest bar modest, citatul respectiv era o bornă de sens: esența drumului nostru. Un mers care nu fuge de lume, ci o înfruntă. Un traseu care ne scoate din coliviile moștenite – de frici, de minciuni, de tăceri. Un drum ca o spovedanie fără duhovnic, în care fiecare pas e o frază din propria iertare.

Apoi, la Cescau, am urcat spre cel mai înalt punct al zilei: Col de La Core, 1.395 de metri altitudine. Nu a fost nevoie să ajungem pe vârf, dar l-am simțit aproape, cu zăpezile lui în plină vară, veghetor peste văi și umbre. Pirineii ne-au tăiat răsuflarea. Soarele din tălpi și iarna din priviri se ciocneau pe aceeași coastă, cum în noi se ciocneau trecutul constrâns și prezentul cucerit.

Am ajuns la Castillon epuizați, fără cazare, fără direcție precisă. Dar cu o lecție clară: când nu ai nimic sigur, oamenii devin sprijin. O femeie de la un bar ne-a pus în legătură cu un domn, care ne-a spus că vizitase cândva Bucureștiul cu echipa de rugby a Franței. În zece minute, cu 10 euro de persoană, aveam un adăpost modest, dar complet echipat: o baie accesibilă pe stradă și un dormitor situat deasupra, la care se urca printr-un părculeț cu mese de lemn – locul perfect pentru a admira în tăcere zăpezile Pirineilor.

Acolo, între două lumi – cea a copilăriei noastre închisă între garduri și cea a prezentului deschis între munți – am înțeles încă o dată cât de prețioasă este libertatea. Dar și cât de fragilă, dacă nu o însoțim cu adevărul.

Am privit încă o dată spre Pirinei și am tăcut. Tăcerea noastră nu era o lipsă de cuvinte, ci o recunoștință profundă și o înțelegere adâncă: eram martori și părtași ai unei libertăți care, odinioară, ne fusese interzisă. Dar știam că această libertate, fără adevăr, riscă să devină o nouă formă de minciună.

Azi, am parcurs aproape 21 de kilometri, cu urcușuri ce însumau peste 700 de metri diferență de nivel. Pe hartă, doar o distanță. În noi, o epifanie.

Această etapă nu a fost doar o zi de mers – a fost o lecție adâncă, purtată în pași obosiți și sudoare. O pildă vie care ne-a arătat că niciun drum nu e cu adevărat liber, dacă nu pornește dintr-o inimă cu adevărat eliberată.