Ruta Piemontului – Între foame, tăcere și încredere: Mas d’Azil – Saint-Lizier

– 27 mai 2025 –

Pelerini între două ape, de la Mediterana la Atlantic, în căutarea unui sens

– 28 mai 2025 –

– 29 mai 2025 –

Ruta Piemontului – Între foame, tăcere și încredere: Mas d’Azil – Saint-Lizier

Am plecat dis-de-dimineață din Mas d’Azil cu spatele încărcat – nu doar de oboseala celor 18 kilometri din ziua anterioară, ci mai ales de proviziile pentru două zile. Ni se spusese limpede că pe traseu nu vom găsi nimic. Nici fructe, nici magazine, nici alinare. Așa că ducem cu noi tot ce ne trebuie: conserve de pateu, pâine uscată, salam, apă. Câteva kilograme în plus, care devin mai grele cu fiecare pas.

Intrăm pe GR 87, ruta Piemontului, ca într-un legământ tăcut. Nu e doar un drum de munte, ci o trecere – o coborâre spre sine și o urcare spre înțelegere. Poteca șerpuiește prin păduri dense, pe sub bolți de frunze, prin tăceri grele cât o judecată. Nimeni nu ne așteaptă, nimeni nu ne întreabă nimic. Doar natura, în forma ei pură și imperturbabilă, ne privește fără să se amestece. Nu oferă ușurare, dar dă ceea ce contează: tăcerea care spune ceva, răbdarea care te ajută să înțelegi ce spune, frumusețea care nu cere nimic.

Și într-adevăr, pe o distanță de 27 km nu întâlnim nicio sursă de hrană sau apă. Nimic. La un moment dat, ne vedem nevoiți să dăm iama în proviziile pe care le-am cărat până acolo. Ne oprim la Montjoie, un sătuc suspendat parcă în afara timpului. La biserică – deschisă, răcoroasă, pustie – ne ștampilăm credencialele, ca niște pelerini care nu doar bifează un loc, ci își așază o bornă nevăzută în propriul drum lăuntric.

Afară, în fața primăriei, o masă de beton cu scaune turnate ne devine altar. Acolo, fără rușine și fără grabă, scoatem ce avem: pateul, pâinea, salamul. Mâncăm pe săturate, gust după gust, cu liniștea celor care știu că asta e tot ce vor avea până diseară. În tihna aceea, mâncarea nu mai e hrană, ci răsplată. Nu mai e necesitate, ci ritual.

Mai sunt doi kilometri până la Saint-Lizier. Piciorul trage greu, dar mintea s-a liniștit. Nu mai e nimic de dovedit. Doar de dus, pas cu pas, până la capăt.

Când pășim în centrul fortificat al Saint-Lizier, oraș vechi ca o rugăciune uitată, ne întâmpină o terasă din care răzbate miros de bere proaspătă. Ne simțim dintr-odată ca niște turiști eliberați de canonul drumului. Gustăm prima bere artizanală locală – care, între noi fie spus, avea gust de zeamă de varză. Mai târziu aflăm că nu am cărat degeaba mâncarea: era zi de sărbătoare, toate magazinele închise.

Cu o seară înainte, cumpărasem două sticle de vin din Mas d’Azil. După ce am terminat una, ne-a pierit pofta de băut, așa că am decis să o lăsăm pe cealaltă în locul de cazare, ca un dar pentru cei ce vor veni în urma noastră. Numai că odată ajunși la Saint-Lizier, realizând că nu avem ce cumpăra, ne-am amintit de ea cu părere de rău.

Dar, surpriză: Costel, fie din inspirație, fie din instinct, că de zgărcenie nu poate fi vorba, o pusese în rucsac. Nu era prima dată – avea el obiceiul să care două-trei beri „pentru orice eventualitate”, cum zicea. Probabil că la fel a gandit și cu vinul. Dusese sticla 30 de kilometri fără să scoată o vorbă, dar ne-a scos din încurcătură.

— Nu știți niciodată când se termină lumea, băieți. Da’ dacă se întâmplă, măcar s-o prindem cu un pahar în mână, a zis el, cu zâmbetul lui șmecher, care face cât o slujbă de seară.

Și poate că asta învățasem deja: că uneori, ca să ajungi cu adevărat undeva, trebuie să cari cu tine totul – foamea, greul, liniștea. Dar și să lași în urmă ce nu te mai ajută: gândurile apăsătoare, orgoliile, fricile.

Ajungem în Saint-Lizier ca niște pelerini care nu știu dacă au ajuns la capătul drumului sau la începutul unei înțelegeri.

Numele localitații vine de la un sfânt – Lizier, episcop din Couserans în secolul al VI-lea. Se spune că era un om blând, dar cu o credință neclintită, iar miracolele nu l-au ocolit. O legendă locală povestește că a oprit o epidemie prin rugăciune, când nimeni nu mai credea în salvare. De atunci, oamenii au început să urce până aici în căutare de alinare – și poate încă o fac, fără să știe că asta caută.

Orașul e mic, dar pare că fiecare colț șoptește ceva. De la Catedrala veche din Saint-Lizier, o bijuterie romano-gotică cu fresce din secolele XI–XII, la palatul episcopal care adăpostește astăzi Muzeul Patrimoniului, locul e o concentrare de memorie și pietate. Aici nu te simți turist. Ești musafir într-un spațiu sacru, unde istoria nu s-a topit în uitare, ci a rămas să vegheze discret.

Catedrala are o criptă veche, despre care se spune că ar păzi o relicvă uitată – poate un os de sfânt, poate o scrisoare, poate doar o promisiune. Localnicii mai în vârstă încă își fac cruce când trec pe lângă ea, șoptind că „lucrurile sfinte n-au nevoie să fie dovedite”.

În inima fostului Palat Episcopal din Saint-Lizier, acolo unde liniștea are ecou în piatră, descoperim o încăpere neobișnuită, parcă uitată de timp: Vechea Farmacie a Spitalului, transformată astăzi în muzeu. Intrăm tăcuți, ca într-un altar al științei de odinioară.

Pe rafturile din lemn întunecat stau rânduite borcane de faianță și sticlă, purtând inscripții în latină – pulvis opii, unguentum resinae, tinctura aurantii. Parcă dincolo de fiecare capac se păstrează nu doar o substanță, ci și o speranță: pentru o alinare, o vindecare, o viață salvată cândva, într-un alt secol.

Aflăm că farmacia datează din secolul al XVIII-lea și făcea parte dintr-un spital condus de călugări. Aici, medicina era o formă de rugăciune, iar fiecare leac – o punte între știință și credință. Vechile rețete, păstrate într-un registru cu scris de mână, par mai aproape de alchimie decât de farmacie modernă.

Un zid roman înconjoară o parte din oraș – dovadă că și romanii au simțit ceva special aici, o energie pe care au vrut s-o păstreze. Poate și de aceea se spune că noaptea, vântul care suflă printre ziduri îți poate aduce visuri cu strămoși, ori îți poate șopti un adevăr pe care nu voiai să-l auzi. Superstiția spune că, dacă dormi în Saint-Lizier și visezi un râu, te vei întoarce curând la un drum neterminat.

Orașul e suspendat între dealuri, între vremuri, între credințe. Nu are nimic strident, nimic turistic. Dar are acel ceva care face ca fiecare piatră să pară că veghează, iar fiecare clopot să nu doar sune, ci să tresalte în tine.

Eu duc în mine ecoul fiecărui pas, ca și cum tălpile mi-ar fi memorat ziua întreagă. Vasile merge tăcut, cu privirea lui de om care a văzut multe și vorbește doar despre ce contează, iar Costel pășește ca și cum fiecare metru în plus ar fi o pagină scrisă dintr-o carte pe care n-a vrut s-o termine niciodată.

Pășim prin poarta orașului vechi și ne oprim. E tăcere. O tăcere care cuprinde – ca o bătaie de inimă a unei lumi care încă trăiește prin ziduri. Ne simțim mici, dar nu neînsemnați. Mai degrabă ca niște siluete desenate de cineva care a știut exact unde să ne așeze pe hartă.

Într-un moment de repaus avem inspirația să ne modificăm cazarea și să ne orientam spre ,,Le Domaine du Palais des Évêques”. După un drum atât de obositor, simțim nevoia unei nopți de odihnă într-un spațiu care să fie doar al nostru. Și nu ne-am înșelat. Apartamentul e exact ce ne trebuia.

Suntem trei. Trei oameni purtați de un drum care ne-a dezbrăcat de grabă, de măști, de inutil. În acest oraș al legendelor, zidurile nu ne cer nimic. Dar ne oferă un dar: prezentul deplin. Aici nu mai e nevoie să mergem mai departe ca să fim în drum. Pentru o clipă, suntem chiar acolo unde trebuia să fim.

Și poate că acesta e rostul unui astfel de loc: să te oprească în tine însuți, fără să te împingă, fără să te cheme. Doar să-ți ofere o bancă de piatră, o clipă de tăcere și șansa de a te regăsi între doi prieteni care au mers alături fără să ceară explicații.