Nicolae Sârbu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, publică în resita.ro un text-medalion despre „unul din personajele care animă credinţa în Reşiţa”. Fostul gazetar povestește și o secvență, de puțini cunoscută, dintr-un episod emblematic pentru istoria postdecembristă a industriei reșițene, consumat în timpul manifestărilor sindicale din anul 1994.
A împlinit 59 de ani şi ţine să le mulţumească pe Facebook celor care l-au felicitat. Acesta-i primul lucru ce-l descopăr într-o duminică dimineaţa, prin gestul reflex de a deschide întâi şi mereu telefonul. Mai ales în aceste zile de claustrare la domiciliu, când şi apartamentul meu este o cetate asediată de un duşman nevăzut, dar cu atât mai periculos, care ne ameninţă nu doar cu îmbolnăvirea trupului. Sufletul vrea să ni-l răpească, să ni-l schilodească.
Pe acest fond vine gestul, cu totul original, de a mulţumi al lui Marian Apostol. Şi nu mă refer atât la cuvintele bine ticluite de îmbărbătare şi încredere în victoria finală a binelui şi umanismului. Cum că noi toţi vom avea parte din nou de bucurii şi încă multe idealuri împlinite. Aniversatul, dar fără cuvenita sărbătorire, măcar între prietenii de la cenaclul „Semenicul”, ne trimite şi cunoscuta Baladă a lui Ciprian Porumbescu, într-un video realizat sub genericul Incredibila Românie. În care muzica dumnezeiască a baladei este însoţită de ilustraţii cu totul excepţionale. Frumuseţi naturale şi creaţii ale românilor alternează, pe fondul muzical al baladei, într-un tot care nu poate să nu te mişte sufleteşte profund. Un sublim muzical, pe fond de Voroneţ, Brâncuşi, cascade, codri seculari, Crucea de pe Caraiman, etc.
Reiau postarea de câteva ori la rând, ascultând şi privind cu încântare şi nesaţ acest iscusit melanj de suflet românesc, proiectat pe imagini din natura fascinantă a unei ţări aflată azi în stare de urgenţă. Unde astăzi parcă toţi trăim sub stare de asediu. După Baladă, youtube redă automat cele două Rapsodii române ale lui George Enescu. Aceeaşi împletire măiastră de muzică, natură şi creaţie românească. Care şi ele s-ar putea înscrie sub genericul de Incredibila Românie. Din care şi Reşiţa-i o părticică.
Să nu credeţi cumva că m-a apucat aşa deodată o criză de patriotism sforăitor. De muzică şi păduri, care de fapt au fost barbar defrişate, de mănăstiri şi statui ne arde nouă acum? Poate că da. Am redescoperit deodată prin ele că am un suflet pe care l-am neglijat în ultimele zile. Cât pe ce să fie strivit nedrept sub avalanşa de ştiri cu morţi şi contaminaţi, mulţi dintre ei chiar doctori şi asistenţi din linia întâi a acestui război în care ne-am trezit aruncaţi fără voie. Am deodată revelaţia că e vital să nu ne pierdem nici credinţa că albastrul de Voroneţ şi Crucea de pe Caraiman, Balada lui Porumbescu şi Rapsodiile lui Enescu nu pot fi atinse de niciun virus. Cu obligaţia să nu uit că şi sufletul meu, azi atâta de înspăimântat, trebuie să supravieţuiască. Şi cartea mea despre Reşiţa aspiră să se întregească. Să se tipărească.
La toate astea mă făcu să gândesc, într-o dimineaţă de duminică sub pandemie, gestul original şi sensibil de mulţumire al lui Marian Apostol. Pe care nu, nici vorbă să-l fi uitat, pornit cu gândul spre marile valori naţionale. Pentru că suntem şi noi aici o bucăţică de Românie, iar el este unul din personajele care animă credinţa în Reşiţa. Ceea ce nu-i puţin în zilele noastre. Când tot mai puţini îşi păstrează optimismul sincer în viitorul unui oraş care pare că are numai trecut.
Toată lumea-l ştie la noi de lider sindical, iar eu nu mă dau în vânt după o asemenea categorie de inşi. Mai ales după o experienţă amară la vârf cu Victor Ciorbea. Care din lider sindical a ajuns premier, ca să eşueze, penibil profitor, într-un slugoi de aşa-zis avocat al poporului. Dar Marian Apostol a rămas de treizeci de ani credincios sindicalismului. Reuşind să fie mai mult decât atât. A făcut nu demult numeroase drumuri la Satu Mare, sărind în sprijinul salariaţilor unei firme străine. O adevărată luptă sindicală, pe care a dus-o cu succes la capăt, chiar dacă în final s-a ales cu un proces pentru, chipurile, instigare.
Sunt aproape sigur că am scris undeva un articol despre cartea pe care el o semnează împreună cu ziaristul Eugen Cotarcea: „Prin cenuşa tranziţiei”. Dar în condiţiile de acum nu pot să caut articolul în colecţiile Bibliotecii judeţene. Este acolo şi experienţa lui cu marile proteste de două săptămâni, care au cuprins Reşiţa în luna decembrie a anului 1994. Când ţara nu prea înţelegea ce se întâmplă la noi şi ce nu le convine reşiţenilor. Eu vă povestesc aici experienţa mea, ce are legătură cu a lui. Prin cenuşa multor întâmplări, cu unele din personajele care au dus treptat la decăderea Reşiţei.
Se lăsase întunericul şi piaţa centrală vuia de lozinci, de presiunea extraodinară pe care o creau aşteptarea, încordarea, dezamăgirile acumulate. Eram, ca ziarist, în sala de protocol de la etajul întâi al Prefecturii. Sala cu balconul, cum o ştie lumea. La un moment dat, cineva lansase zvonul că am fost sechestraţi acolo. Un lider sindical voia să anunţe mulţimea de această ticăloşie. Ne-am repezit să-l împiedicăm, să nu iasă o mare nenorocire, când nimeni nu ar mai fi putut stăpâni mulţimea furioasă. Pe urmă a ieşit la iveală şi motivul rizibil al încuierii uşii. Cineva foarte zelos voia să-i asigure deplină siguranţă prefectului Zamfir, când se duce la toaletă.
Iată că, după atâtea proteste, greve, tratative şi ameninţări, de o parte şi de alta, a venit la Reşiţa delegaţia guvernamentală promisă, în frunte cu primul-ministru Nicolae Văcăroiu. În sala mare de şedinţe m-am convins încă o dată ce înseamnă arta diversiunii la unii încercaţi politruci. După atâtea zile de proteste şi de încordată aşteptare, pe faţa şi în cuvântul unor lideri sindicali se putea desluşi oboseala acumulată. Unul de pe platforma Mociur (care acum când scriu nici nu mai există!), pe numele lui Ioan Bura, declara ritos că nu sunt mături în secţii. Pentru nişte mături au ieşit cincisprezece mii de oameni în stradă? Fără nicio legătură cu revendicările reşiţenilor, marii maeştri în combinaţii joacă la obosirea şi derutarea adversarului. Pun pe ordinea de zi pasămite nişte proiecte pe care le-ar avea guvernul în legătură cu apele de la Băile Herculane. (Până la urmă, P.S.D.-ul a pus o mână distrugătoare pe staţiune şi pe apele ei!) Bănuiesc că dl director Bălu este convins ca la partid să prezinte, în faţa unei hărţi, tot felul de proiecte cu apele de la Herculane! Nu-i asta o artă a manipulării prin deraierea de la subiect?
Se ia o pauză. Încercăm în trecere să discutăm cu unii lideri, reamintindu-le să nu uite de lista de revendicări. Nu pentru mături a venit Guvernul României la Reşiţa! Să nu se uite demisia prefectului. Deodată devin mai atent şi trag cu urechea. Aproape de mine are loc o discuţie pe care nu o s-o uit niciodată. Este ceea ce înseamnă cinism şi mârlănie în politică. „Trebuie să le dăm ceva” – spune încet primul-ministru Văcăroiu. „Le dăm o pulă, nu le dăm nimic” – îi răspunde Victor Hrebenciuc, marele combinator şi condamnat de mai târziu. Şi, după părerea mea, cu care liderul Marian Apostol nu-i nici azi de acord, a cam fost cum a sugerat Hrebenciuc.
Totuşi, atunci s-a făcut şi aprobat un aşa-zis plan de măsuri, semnat de ambele părţi. Un plan gen: se va face cutare şi cutare. Şi cam atât. Fără resurse, răspunderi şi termene. Totul la modul general. Drept pentru care am scris în ziarul „Timpul” că liderii sindicali s-au mulţumit cu un plan tipic comunist de măsuri. Şi, trecând a doua zi prin piaţă, am simţit că unii lideri tare ar fi vrut să mă sfâşie. Sau poate mi s-a părut mie, dând prea mare importanţă unui articol de ziar. Iar Marian, prietenul nostru azi, e gata să-mi argumenteze, în faţă cu documentul respectiv numit Protocol, că acesta era complex şi bine gândit întru folosul Reşiţei. Pe baza înţelegerii de atunci s-ar fi obţinut de fapt cuptorul electric, şi aia, şi aialaltă. Mă rog, toate astea ţin acum de o istorie nu prea plăcută.
După acele întâmplări, relaţiile mele cu sindicatele s-au răcit treptat. Au intrat în stand by. Alte preocupări aveam la Biblioteca judeţeană. La pensionarea directorului Horaţiu Vornica, al cărui nume nu trebuie uitat de reşiţeni, cel cu care am făcut Centrul de Carte Banatica, a venit Marian Apostol la conducerea Casei de cultură a sindicatelor. Atâta vreme cât această casă a fost a sindicatelor şi era de cultură.
Aşa a început să se apropie Marian de cenaclul Semenicul. Iar când instituţia culturală a încetat să existe şi el a rămas fără funcţia de director, când edificiul ca atare a trecut fraudulos în proprietatea U.C.M.R. S.A., această apropiere s-a accentuat. Aici am putut să ne dăm seama direct de calităţile de manager cu idei, de om de acţiune, implicat în a rezolva probleme aparent fără soluţie. Inclusiv în relaţiile interumane.
Nu mai are cine să-i găzduiască pe scriitorii cenaclişti? Vine Marian cu o asociaţie care s-a ocupat între altele de promovarea celei mai vechi şi spectaculoase linii ferate din ţară: Oraviţa-Anina. Aşa am devenit cu toţii membri ai Societăţii Pro Banatul de Munte. Care a închiriat un spaţiu pentru cenaclu, scriitorii de aici devenind cotizanţi. Intrau în legalitatea cea dură a scriitorului reşiţean la zi. Aşa a putut să apară, nu fără discuţii, uneori foarte tăioase, aplanate de noul nostru lider, revista „Reşiţa literară”. Pe care Marian o administrează şi pentru care scrie. Unde am descoperit în el un bun comentator al fenomenului teatral. Apoi, la întâlnirile noastre literare am descoperit şi un scriitor.
Pentru că Marian Apostol este un povestitor cu har. Aşa cum mi-e aproape un alt oltean şi tot fost lider sindical, Nicu Stăncioi. Descoperisem asta la Apostol mai demult, cu caracter oral. Aveam să-l regăsim, cu plăcută surpriză, în cărţile de călătorie născute din pelerinajele sale, pe diferite trasee, la Santiago de Compostela. Cărţile scrise de Marian –Pelerinaj către sufletul meu şi Lumina nopţilor înstelate – sunt rezultatul unor aventuri ale cunoaşterii care presupun indispensabile calităţi: sportive, de comunicare şi organizare, de adaptare şi socializare. Și, desigur, obligatorii și evidente calități de scriitor.
Într-una din cărţile mele, afirmam, dând şi câteva nume, că poezia bănăţenilor o scriu oltenii. Costel Stancu îşi aminteşte adesea, cu umor părtinitor, de această afirmaţie a mea. Iată că tot un oltean vine să organizeze şi să anime viaţa literară a Reşiţei, într-un moment de impas şi în prag de destrămare. Aplanează conflictele, cu tact de negociator sindicalist. Scrie şi se implică în viaţa culturală, cu suflet de artist. În plus aduce între noi un sentiment tonic, fiind şi realist şi visător în acelaşi timp.
Nu putem vorbi despre oraş ca de ceva abstract, fără oamenii lui. Iar acum am în vedere un personaj aparte. Un exemplu de caracter pe care l-au format în mulţi ani uzinele de fier şi de caractere ale Reşiţei. În renaşterea şi viitorul căreia crede ca nimeni altul. Un optimism pe care vrea să ni-l insufle şi în aceste vremuri de cumpănă şi primejdie pentru oameni şi ţară. Implicit prin filmuleţul video cu Balada lui Porumbescu, sub genericul Incredibila Românie, pe care l-am primit de la el într-o duminică de aprilie 2020. Care m-a făcut să descopăr din nou un incredibil sindicalist cu suflet de artist. Care m-a făcut să mă gândesc serios că şi sufletul meu, cum şi al oraşului Reşiţa, trebuie salvat. Acum şi pe mai departe (aprilie-iulie 2020).
Nicolae Sârbu,
membru al Uniunii Scriitorilor din România
N.R. Fotografiile (și capturile foto) au fost inserate de redacție.
