Vasile Ernu: „Când ai resurse umane, poți reface orice – oamenii rezolvă totul. Reșița încă dispune de aceste resurse”

Unul dintre cei mai apreciați și prolifici scriitori români din ultimii 20 de ani se află de câteva zile la Reșița. Impresionat de trecutul, dar și de prezentul capitalei Banatului Montan, Vasile Ernu și-a depănat gândurile pe una din rețelele de socializare. 

Scriitorul povestește, în prima din cele două postări pe care le-a dedicat Reșiței, despre ceea ce era cândva „inima industrială a României”. În timpul unei vizite făcute la UCM Reșița, i-a atras atenția „harta României cu Reşiţa ca o inimă legată prin vene de multe centre care pulsează energie pentru celelalte nuclee, Reşiţa ca o inimă industrială a României care pulsează şi ţine în viaţă toată ţara”. Scriitorul descrie cum această hartă reprezintă metaforic ceea ce a fost Reşiţa, cel mai vechi şi complex centru industrial românesc.

„Cînd citeşti istoria UCM Reșița – Uzina Constructoare de Mașini Reșița, începută în 1771, citești ca despre o istorie antică cu eroi mitologici, semizei şi zei cu puteri supranaturale. Urmele lor încă se mai văd – o mare parte a scheletului acestei țări – infrastructura acestei țări – e gândită și produsă aici. Azi pare de neimaginat aproape. Mai ales acum când nu ne mai putem produce nici măști și aspiratoare banale”, mărturisește Ernu.

Un soi de Silicon Valley al industriei românești

Vasile Ernu pune în evidență istoria comună pe care UCM Reșița o are cu Combinatul Siderurgic Reșița, istoria industrială locală debutând cu producerea și prelucrarea metalului şi evoluând firesc spre construcția şi producția de maşini, întreaga gamă de piese producându-se şi asamblându-se în oraș. Acest lucru înseamnă că aveau întregul lanț de producție: de la resurse prime şi infrastructură, la resurse umane şi cunoștința pentru a produce lucruri de top în domeniul industriei. De asemenea, subliniază faptul că existau instituții care produceau și educau resursa umană, resursa umană având unul dintre cele mai importante roluri.

Scriitorul pune accent pe faptul că totul se concepea şi producea cu resursele şi cu oamenii locali, numind Reșița anilor 60-80 „un soi de Silicon Valley al industriei românești cu o producție care făcea față în domeniul ei nivelului tehnologic global”, producând locomotive cu aburi, motoare și generatoare electrice, macarale, utilaje petroliere, armament, compresoare de aer, turbine cu abur, reactoare, motoare diesel, boghiuri de locomotive, turbine hidraulice, poduri metalice și echipament metalurgic, hidroagregate, turbine și generatoare, echipamente hidromecanice, servomotoare hidraulice mari și vane, mașini electrice, piese de schimb pentru motoare diesel, cuzineți, piese turnate, piese forjate și structuri sudate. Ernu mărturisește că scopul lui de a scrie despre UCM Reșița nu este de a glorifica un trecut sau a crea imaginea unei excepționalități, ci de a povesti imaginea unei normalități a dezvoltării, considerând că dacă în trecut s-au putut realiza aceste lucruri, povestea se poate repeta.

În a doua sa postare despre Reșița, apărută ieri, Vasile Ernu își exprimă convingerea că orașul nostru are nu numai istorie, ci și viitor. Redăm mai jos textul integral.

Reșița văzută de sus – continuități, discontinuități. Speranțe

Stăteam sus pe deal și priveam Reșița. Orașul poate fi văzut din diverse unghiuri, de pe câteva coline. Se vedea bine partea veche, partea nouă din depărtare, centrul civic și zona industrială.

Un scriitor trebuie să știe să asculte. Îi mai tragi pe oameni de limbă. Aici ai multă lume care are ce-ți povesti. Aici ai o amestecătură foarte pestriță din cauza istoriei „colonizării” în cadrul acestui proces lung al industrializării zonei. Dacă dai peste un moldovean devenit reșițean sau bănățean ai asigurată gama de povești. E o „specie” aparte – buni povestitori care și-au „apropriat” spațiul aproape perfect. Dorinel – mină de aur: știu reșițenii.

Istoria Reșiței este istoria unei continuități și a unei discontinuități aproape perfecte. Totul se învârte în jurul acestui centru metalurgic care s-a tot dezvoltat și a ajuns să fie un important centru industrial european. De la Maria Tereza încoace, prin coloniștii germani și mulți alții aici a existat un soi de continuitate: straturi, straturi. Nici apariția statului național român sau a celui comunist nu a rupt această continuitate legată de nucleul central al locului care la rândul lui era legat de această industrie. Firește, au fost multe momente complicate, a existat o „românizare” a locului și un proces destul de violent al dezvoltării accelerate din anii 50-70. E vizibil după creșterea spectaculoasă a capacității de producție, a numărului de angajați și a dezvoltării orașului. Asta se vede cu ochiul liber. Dar a existat o continuitate.

Un inginer îmi povestea că mulți din subordonații lui erau la a treia generație de muncitori specialiști ai acestei uzine. Această continuitate se vede și când vizitezi satele muncitorești – coloniile muncitorilor. Sate locuite nu de țărani, ci de muncitori – un soi de sate urbane. Istoria din spatele acestui loc este una colosală. E un patrimoniu imens în spate. E frumos să vezi la intrarea în uzină o sinagogă, o biserică catolică, una ortodoxă și o casă de cultură a sindicatelor. Straturile continuității.

În 90 apare însă ruptura – Discontinuitatea. Firește că acest proces de dezindustrializare este unul complex, ce ține de întregul sistem-lume (Wallerstein). Nu doar noi am trecut prin acest proces. Și țările dezvoltate au trecut prin el. Problema mare este legată de faptul că statul s-a retras nepermis de mult în anii 90, lăsând întregi sectoare în voia sorții. În anii 90 a lipsit o minimă viziune și strategie, a fost o totală debandadă. Nu sunt în măsură să dau un verdict: ce ar fi trebuit păstrat și ce nu. Cert este că anii 90 la noi au durat 30 de ani. Și încă nu s-au terminat. La fel de vizibil este următorul fapt: țările care nu au abandonat totul ci au avut proiecte de dezvoltare iar statul nu s-a retras din zonele strategice au avut pierderi mai mici și s-au redresat mai rapid.

Partea cea mai tragică în această istorie a discontinuității este legată de problema oamenilor. Abandonarea oamenilor care au fost aruncați la coșul de gunoi și urmat de un amplu proces de de-profesionalizare. O degradare a resurselor umane calificate. Faimoșii ingineri supercalificați care făceau motoare și generatoare au trebuit să treacă la vândut blugi și cules căpșuni. Toată istoria anilor 90 cam despre asta este. Va trebui cândva să scriem o istorie a anilor 90: toate datele arată mai ceva ca un război – o catastrofă umană și socială pe timp de pace.

Reșița acum își revine încet. Ca orice oraș care depindea de cele câteva uzine șocul anilor 90 a fost imens. A pierdut cam 50.000 de locuitori, marile întreprinderi aproape dispărute, și acum se redresează. Durerea sunt oamenii. Când ai resurse umane poți reface orice – oamenii rezolvă totul. Reșița încă dispune de aceste resurse. Ca mai toate zonele duce însă lipsă de cadre specializate.

Am fost surprins să văd un viu interes pentru educația copiilor și investițiile în acest sector: de la universitate la licee și educație duală – școli tehnice. Exemplul – Universitatea „Eftimie Murgu”, cu tradiție în inginerie și care între timp a trecut sub aripa administrativă „Babeș – Bolyai”: o mișcare strategică bună. Am fost și am văzut noul campus universitar. Am văzut multe campusuri la viața mea. Nu cred că în România mai avem așa ceva. Un campus nou după ultimele standarde – pur și simplu condiții exemplare. Paralel se lucrează la proiecte de alocare de burse pentru studenți dar și pentru zona învățământului dual, tehnic, pentru pregătirea de meseriași în diverse domenii – un alt domeniu lăsat de izbeliște. Cu implicarea primăriei: m-a mirat cât de implicată este primăria și primarul Ioan Popa. Și credeți-mă că eu nu sunt ușor de impresionat.

Acest tip de proiecte par încurajatoare mai ales pentru orașele care joacă un rol important în regiunea lor. De ce? O să vă spun asta mâine. Că nu mai văd deja tastatura la telefon. Am intrat în pădure.

Vasile Ernu,

Reșița, 6 februarie 2021

Născut în URSS în 1971, Vasile Ernu este absolvent al Facultăţii de Filosofie şi al masterului de Filosofie din cadrul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă, Hotnews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

A debutat cu volumul „Născut în URSS” (Polirom, 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010, ediţia IV-a în 2013,  ediţia V-a în 2020), care apare în anul 2007 şi la Editura Ad Marginem din Rusia, în 2009 la Editura KX – Critique & Humanism din Bulgaria, în 2010 la Editura Akal din Spania şi Editura Hacca din Italia, în 2011 la Editura L’Harmattan din Ungaria şi la Editura Sulakauri din Georgia, iar în 2014 la Editora Claroscuro din Polonia. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei CuvîntulPremiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat alte și alte volume, cel mai recent fiind „Sălbaticii copii dingo” (Editura Polirom, 2021). CV-ul complet, aici.

Sursă foto: FB Vasile Ernu

Facebook Comments
Distribuie:

Te-ar mai putea interesa si

ADVERTISEMENT

Cele mai citite