– 8 iunie 2025 –
Ziua în care muntele ne-a pus în genunchi, dar cerul ne-a ridicat
– 9 iunie 2025 –
Lauburu, semnul drumului în spirală
– 10 iunie 2025 –
Până la Bidart: Despre drumuri care se despart și prietenii care rămân
- Pelerini între două ape – Marea Mediterană și Oceanul Atlantic
Cu o seară înainte, în fața unei sticle de vin, pe mica terasă a hotelului Les Chemins d’Elika, am ajuns la o concluzie firească: aveam nevoie de o schimbare în ritmul pelerinajului nostru. Camino-ul Piemont Pirenian ne-a fost drum de inițiere – cu tăceri grele, urcușuri lungi și pietre care ți se scriu în talpă. Dar în noi începea să se aprindă altceva: dorul de larg, de lumină, de ocean.
Ne-am propus să ajungem la Hendaye Plage, pe malul Atlanticului, urmând un traseu care leagă, ca un fir de lumină de-a lungul coastei basce, câteva localități importante: Bayonne, Biarritz, Saint-Jean-de-Luz și Hendaye – sate pescărești devenite orașe vii, fiecare cu povestea și mirosul lui de sare, piatră și mare. Dincolo de Hendaye, începem drumul spaniol – Camino del Norte, cu primul său oraș: Irun.
Dimineață, am luat trenul din Saint-Jean-Pied-de-Port spre Bayonne. Călătoria a fost rapidă, curată, liniștitoare – exact ceea ce ne lipsește acasă. În Franța, totul pare gândit pentru a te face să lași mașina și să alegi trenul, fără să simți că pierzi ceva. Gările mici, dar vii, sunt puncte de plecare, nu capete de drum. Mă gândesc cât de diferit ar fi dacă și Reșița ar avea o astfel de legătură directă cu Timișoara – un tren simplu, de încredere, care să apropie oamenii și să nu-i lase izolați în propriul oraș.
Dar în gara Bayonne, între hărți, planuri și calendare, am înțeles cu toții că drumul nostru împreună se oprește aici. Vasile își dorește să viziteze mai atent orașele, să împartă drumul în etape mai echilibrate. Eu și Costel, presați de timp, trebuie să accelerăm. Să lungim pasul, să înghițim kilometri.
Ne despărțim cu regret, dar și cu o liniște senină. Pentru că, în viață, fiecare om are propriul drum. Iar când drumurile se despart, nu trebuie să ne agățăm unul de altul, ci să ne bucurăm că ne-am întâlnit.
Prietenia nu se măsoară în cât de mult mergem împreună, ci în ceea ce rămâne după ce ne spunem „drum bun”.
Am străbătut peste 500 de kilometri, pas lângă pas, umăr lângă umăr. Am împărțit tot ce aveam – apa, pâinea, durerile mute și liniștea care nu cerea cuvinte. Am fost mai mult decât o echipă: ne-am fost sprijin, unul altuia. Am trecut prin ploi reci și vânturi înverșunate, prin zile în care riscam să rămânem fără adăpost și seri în care râsul ne ținea loc de odihnă. Au fost momente grele – inevitabile –, dar ele nu ne definesc. Ceea ce contează e că, indiferent de piedici, am mers înainte. Împreună.
Vasile rămâne azi în Bayonne, oraș vechi de peste cincisprezece secole, unde istoria și liniștea se împletesc într-o arhitectură gotică solemnă.
Eu și Costel continuăm. Pe o căldură cumplită, pornim de la Bayonne spre Bidart, după ce vizităm superba catedrală Sainte-Marie, care domină orașul cu cele două turnuri gotice, înalte de 83 de metri. Construită între secolele XIII și XVI, pe locul unei vechi bazilici romane, poartă urmele Revoluției care i-a vandalizat statuile. Timpanul – acel spațiu în formă de triunghi sau semicerc de deasupra portalului – și arcadele sunt goale. Vitralii uriașe, în culori care păstrează lumina altor secole, arcade flamboyante, tablouri imense și o orgă care pare să adune în ea ecourile tuturor rugăciunilor rostite aici.
Iar în Place Pasteur, la portalul nordic, stau patru sculpturi care spun totul: un pietrar, un cerșetor cu cârja, un pelerin de Compostela și un jucător de pelotă. Omul care zidește, omul care așteaptă, omul care merge, omul care joacă – patru ipostaze ale ființei în căutare.
După o vizită îndelungată a catedralei, ne continuăm drumul. Pe o căldură apăsătoare, parcurgem 20 de kilometri până în Bidart. Greu. Lung. Ne luptăm cu soarele, cu oboseala, cu gândul. Dar știm de ce o facem.
În Biarritz, după un drum care pare mai lung decât este în realitate, zărim oceanul. Un albastru vast și promițător, care ne trage înapoi în noi înșine. Mâine, la Hendaye, vom pune piciorul în apă. Un gest simplu, dar plin de sens – atingerea unui capăt care nu închide, ci deschide.
După Hendaye, vom merge încă trei-patru kilometri până în orășelul spaniol Irun, locul din care începe superbul Camino del Norte – traseu pe care am avut bucuria să-l parcurg, pe o distanță de aproape 900 de kilometri, în anul 2018.
Acolo se încheie Camino-ul nostru francez. Vom lua trenul spre Oviedo, la catedrala San Salvador – locul unde pelerinii vin să mulțumească. Pentru pașii făcuți și rănile vindecate. Pentru că, într-un fel sau altul, au fost purtați până la capăt. Acolo ne vom întâlni cu prietenul nostru, Stelu Preduchin. Vom petrece împreună două zile, apoi – în dimineața de 15 iunie – vom fi transportați la aeroportul din Santander, de unde ne vom întoarce acasă.
În acest moment, gândul meu se îndreaptă azi spre Vasile, căruia vreau să-i mulțumesc. Pentru răbdare. Pentru luciditate. Pentru umorul cald, care a dezarmat multe momente grele. Pentru cele douăzeci de zile în care ne-am fost aproape – în pădure, în vârf de munte, la marginea drumului sau pe un trotuar ud. Drumul nu a fost ușor – nici ca teren, nici ca logistică, nici ca marcaj –, dar am trecut prin toate, împreună.
Și chiar dacă se va întâmpla să nu mai mergem niciodată toți trei pe același drum, rămâne bucuria că am făcut-o acum. Iar această bucurie o vom purta mereu în suflet.
Am fost, poate, primii români care au străbătut cap-coadă această variantă de Camino. Am descoperit o Franță profundă, tăcută, muncitoare, care știe să-și păstreze cu demnitate tradițiile și să le transforme în bucurie pentru alții. Oameni formați de vântul munților și de încăpățânarea pietrei – oameni care știu să ajute, să găzduiască, să ofere fără să întrebe.
Azi, în Bayonne, am început o altă porțiune de drum. Mai scurtă. Mai personală. Mai tăcută. Dar ceea ce am construit nu se sfărâmă. Rămâne acolo – ca o piatră bună, pusă în temelia unei prietenii care nu are nevoie de vorbe mari. Doar de amintirea drumului făcut împreună și de respectul sincer pentru calea pe care fiecare o alege pentru a merge mai departe.
Poate că frumusețea cea mai adâncă a pelerinajului nu e în a merge până la capăt cu toți, ci în a ști că, pentru o vreme, ți-ai găsit tovarăși de drum. Și că, în acea bucată de viață, ați mers bine. Împreună.
Și, da, am fost bucuros să văd că, prin autoturismul Dacia, România a cucerit străzile Franței. Dar mi-aș dori să fie mai mult de-atât. Mi-aș dori o Românie care să cucerească lumea prin idei, prin frumusețea gândului, prin curajul de a construi alături de marile puteri economice ale Europei și ale lumii. O Românie care să nu se mulțumească doar cu prezența, ci să strălucească prin viziune. Și, mai presus de toate, mi-aș dori ca românii care o conduc să o iubească și să o respecte așa cum poporul basc își iubește viața, valorile și tradițiile așezate cu răbdare și demnitate la poalele Pirineilor.
